24 octombrie 2014

Poezia lui Gheorghe Cutasevici: Sensul ce-n sens nu încape

(Reflecții după lectura cărții sale de poeme și cicluri-poeme „Cântecele, horele…”)

 „Cu ce se măsoară o viaţă de om? Cu faptele sale, bineînţeles”, medita ,  prin anii ” 70, într-o schiţă publicistico-literară tânărul pe atunci Gheorghe Cutasevici (a se vedea: Gh. Cutasevici. „Exilul sau crâncena luptă a umbrelor”- Chişinău, „Labirint”, 2012) pe care, ulterior, destinul dramatic l-a aruncat pe drumul psihologic al pribegiei.
    Absolvent al Facultăţii de Litere, Om talentat, director de şcoală, ziarist, poet.. Cele ce au urmat au fost ca un vis urât ce vorbeau despre rea-voinţa şi intenţia unor  ideologi comunişti de a-l distruge ca personalitate...
„În 1980 a fost distrus întregul tiraj al cărţii sale „Hora luminii” . Volumul, care urma să apară în 1978, a fost amânat din cauza absenţei unor poeme patriotice. La cererea redactorilor, autorul a inclus şapte poeme despre patrie, cel de-al şaptelea fiind compus din primele rânduri ale poemelor precedente şi din ultimul rând –: „Asta-i Patria, etern cuvânt – care formau un acrostih în care se citea cuvântul România:
Ram vânjos cu frunza verde-n cânt,
Om cu dorul sevă din pământ,
Muncă, fericire şi avânt,
Înfrăţire-n faptă şi în gând,
Naştere din tot ce e mai sfânt,
Imn de măreţie răsunând -
Asta-i Patria, etern cuvânt!
„Diversiunea” descoperită de un „cititor vigilent”, a pus pe jar autorităţile comuniste. Gh. Cutasevici a fost eliberat din serviciu fără a mai fi angajat undeva, a fost exclus din Uniunea ziariştilor, i s-a interzis să mai publice şi să editeze”.
Cercetător, Dr. Claudia Matei, Expert coordonator, Prof. Dr. Gheorghe Chivu, m.c.
Poezia rezistenţei faţă de regimurile totalitare –coordonate româneşti şi europene
A se accesa sursele:
http://www.cultura.postdoc.acad.ro/cursanti/claudia%20matei.pdf;
Creaţia  poetului  Gheorghe Cutasevici nu se va afla niciodată în umbra timpului, ci timpul ar rămâne nedumerit, chiar obiectiv indignat, pentru nedreptatea ochiului ostil al muchiilor de... sabie, încrucişate,  pe cărările-i nebătătorite, cu râvna de a rezista beligeranţei neanunţate şi a imprima sens celor trăite („Cad frunze – uşoare, uscate… / Cad visuri uitate  /Şi sensul ce-n sens nu încape / E tot mai aproape, aproape...” (Sensul)), acest timp lăsându-i, totuşi,  în urma sa lumina  sărutată de eul aprig în pornirea de a ne sugera ca să nu confundăm capacitatea  de a fi  cu necesitatea de a rămâne unei teoreme ce, demonstrată ulterior  în afara tuturor orgoliilor, nu se contestă când este vorba de aplicarea aceloraşi metode ce ar corespunde exigenţelor, descifrarea având unul şi acelaşi conţinut: ceea ce trebuia de demonstrat. Aşadar, noţiunile menire („Ceva din carte ţi-a chemat uimirea /  Ceva în tine s-a străluminat / Atunci când, vrând să-l vezi, te-ai înălţat / Acel „ceva” nu ţi-e cumva menirea?”(Cartea))  şi crez poetic se contopesc, în opera lui Gheorghe Cutasevici, într-o a treia re-structură în corelaţia: poetul-timpul poet(„Din cartea de nopţi şi de zile / O toamnă se dă îndărăt / Mă zguduie foşnetul filei / Întoarse de timpul-poet ”(Timpul-poet)), eul, identificat cu autorul, asigurându-ne de o ţară a misterului ce i-a oferit azilul de veci – cartea – cu cinste acceptându-şi în ea „reîncarnarea”, mândria pentru devenirea sa fiindu-i lezată în trecutul ce se reflectă ameninţare în chiar prezentul periodic neajutorat:„Dar, iată, la etaju-ntâi, / Apoi la doi... Acum la trei / Se-aprind cu feţe de copii / Nerăsplătite datorii: / - Te-am apărat cu corpul meu!.. / - Lumina ţi-am aprins-o eu!.. /- Te-am ajutat!.. / - Ţi-am dat un sfat!.. / Şi cad aceste fulgerări / Peste mândria mea de ieri, / Cad greu de tot şi mă mai dor, / Căci ştiu, plecând din viaţa lor, / Cu-o viaţă le rămân dator”). Acest simţ forţat al inferiorităţii, ca un dezavantaj al meritului ce justifica valoarea, fără dreptul de fi reprimat prin revoltă într-o  perioadă a apogeului dictatorial  proletar, în ne-vina de a  domina „Casa din deal”, ca simbol al spiritului creativ („În casa noastră cea din deal / Duceam o bătălie: / Sărea la mine cu scandal / O coală de hârtie / Şi un condei mi se vâra / Ca un cuţit în mână... N-am îndrăznit să-ntreb ce vrea / Şi port de-atuncea vină. / Căci l-am scăpat pe criminal / În lumile-mi cu soare, / M-a schilodit că infernal / De-atuncea mă mai doare.”(„În casa noastră cea din deal”) ), l-a purtat ca pe o povară ce i-a gârbovit din el – dar numai pentru un timp, fără a-l distruge! –  bosonul Higgs, numit și particula lui Dumnezeu, dar care, în cele din urmă, îşi va găsi răsunet într-o respiraţie a unei luări aminte la frustrările ce s-au furişat şi tiptil îi mai administrează fiinţa şi calmul acesteia: „Voi – groaznică putere / Crescută în mişei, / Urmaţi-mă-n tăcere / Să ştiţi iubirea ce-i! / Veniţi, deci, după mine, / Eu astăzi carte sânt / Şi mă deschid spre bine, / Spre fericitul cânt” (Vin, iute, de departe...).
Filă cu filă, se aşterne o neţărmurită iubire pentru cuvânt, demnitate („Iar colo-alăturea de vis, / Micuţă şi sublimă, / Mai râde o lumină. / Ce bine e că s-a aprins! / Că-n noaptea adormirii mele / Lumina asta-i printre stele! / Ce bine e! Eu nu-s învins. / Şi nu voi mai cădea vreodată: / Lumina asta-i demnitatea („Demnitatea”)), pentru limba română („Avem o limbă fericită / Mustind de dragoste şi dor / O limbă-n care se alintă / Precum copilul- un popor (Limba Ronână)) şi verticalitate din care mai ai a însuşi nu doar ceva, clipa anunţându-se iniţiatoare în organizarea unui sondaj al ploilor de verbe, încinse într-o horă a culorilor – „Ploaie galbenă” „Ploaie verde” „Ploaie albastră”, „Ploaie albă”..., toate fructificate prin prisma visului nedormit (Un ram vânjos, din care pururi creşte / Copacul vieţii pe pământ şi-n cer... / Din an în an pădurea-ntinereşte / Şi visul ni se-nalţă-n adevăr”(Ram vânjos cu frunza verde-n cânt)) de un gând mereu treaz ( „Cum să fac o noapte albă? / Trece-o oră, poate două.../ Gândul plouă, visul plouă / Ploaie albă” (Ploaie albă)) la stările prin care prind contur  imagini infernal de dureroase, transformate în iertare, pentru că „Iertând multe, afirma P.Syrus, un om puternic devine şi mai puternic”: „...Iar voi cu jind mi-aţi tot călcat pe urme, / Cu inima şi mintea străjuind / Ca nu cumva să-aburc uşor vreo culme, / Să nu am timp prea mult pentru avânt. / Dar... Am avut noroc de bunătate / În anii cei frumoşi de la-nceput, / De-aceea sunt în stare-acuma poate / Iertându-vă, să vă iubesc mai mult („Eu am avut noroc de bunătate”). Într-o continuă horă a luminii, ipostazele ei cuprinzându-se în virtuţi, sunt evaluate de eu ca pietre de temelie în formarea unei personalităţi. Braţul întins de bunătate şi  tărie, iubire şi mândrie, credinţă imprimă sens lumii interioare, ca necuprins al valorilor pe care le posedă, în poemele: „Lumina bunătăţii”(„Mi-a şters ochii cu durerea- / Am numit-o Început. / Mi-a fript buzele cu mierea – I-am dat numele Sărut. / Iar când mi-a ucis tăcerea, / I-am zis MAMĂ şi-am crescut”.), aceasta constituind, după M.Twain, „limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea”;  „Lumina tăriei” („Mi-a cerut gândul cu glia – / I-am pus numele de Vis. / Mi-a dus visu-n pribegie – / Am numit-o Necuprins,/ Iar când mi-a răpus mândria,/ I-am zis TATĂ şi-am învins”.), în care oprobriul nu se regăseşte decât în simţirea de toată ziua –  Om;   „Lumina iubirii” („I-a uscat mamei izvorul / Cel cu numele Băiat. / I-a-necat tatei feciorul / Colo-n fluviul Bărbat. / Iar când mi-a secat tot dorul, / De IUBIRE am cântat”), întru care veghează Mântuirea şi răsplata cea mare – Viaţa Veşnică – asigurată în măsura în care ne regăsim în ceea ce făptuim; „Lumina mândriei”(„M-a chemat cu-ndurerarea – / Am fost pururi lângă ea, / M-a cerut la Apărare – / M-am făcut drapel şi stea, / Iar când mi-a surâs cu soare, / I-am zis ŢARĂ, scumpa mea”), sentiment ce se contopeşte cu cel de patriotism şi cu tot de ce este în stare fiecare  ca fiinţă a unui neam; „Lumina credinţei” („Mi-a curmat singurătatea / Cu tăriile din cânt, / M-a legat cu libertatea / Dintre faptă şi cuvânt / Şi mi-a dat un greu –DREPTATEA. / Este tot ce am mai sfânt”), ce clatină deşertăciunea şi înalţă piramidele voinţei de a  supravieţui spre bucura ochiul vigilent al minţii de a cărui prezenţă se bucură eul. De fapt, este vorba de un ansamblu de valori în expresia calităţii ce-şi extind spaţiile, propunând strâmtorarea eternului păcat, conştientizarea „a fost” fiind condiţionată de o nouă escapadă a facultăţii de a gândi întru substituirea cu „suntem supuşii Decalogului”.
        Un destin intonează “Cântecul cu mingi frumoase”, astfel rostogolindu-se în cercuri “Mingea ierbii ” (“Mingea fulgeră înaltul / De la un picior la altul / Apoi cearcă să întrebe: / - Unde e hotarul ierbii? / Iarba râde, iarba are / Țară fără de hotare), pe care o posedăm în măsura în care încape în noi noţiunea de permanenţă şi asigurare valorică a acesteia, precum la Grigore Vieru universalitatea  modestiei: “Sunt iarbă... Mai simplu nu pot fi...”), urmată de “Mingea apei”sau cercurile valurilor uriaşe ale vieţii, pe care trebuie să le depăşeşti (“Un-te duci tu, minge mică, / Uite, valul te ridică, / Uite-acuş îţi face-o brâncă / Drept de colţul cel de stâncă! / - Lasă valul să se joace, / Mingea apei nu se sparge!”) sau “Mingea-n aer”, cercul ce ne obligă să ne menţinem pe poziţia de luptător întru evitarea debranşării de la gura de aer, păstrînd ritmul secolului în măsura în care ţi-ai putea  proteja statutul de bărbăţie (“Mâinile s-ar vrea călare / Cu vreo lance sclipitoare, / Dar răsună de odată: / - Mingea-n aer! / -Ţine! / -Bate!/”),iar “Mingea gheţii” rămâne cercul ce ne obligă la o totală concentrare şi maxumum asigurare dacă nu a topirii, cel puţin a spargerii aisbergului ostilităţii din noi: “Mingea gheţii vine-zboară / Înspre poarta adversară. / /Poartă, poartă, ţin-te bine, / Mingea noastră-i cu patine...”
        Poetul Gheorghe Cutasevici îşi cultivă-îşi creşte poemele în brazda judecăţii de valoare şi a sentimentelor înălţătoare („…Mi s-a-ntâmplat, trezit, să cânt –  / un strop cătând, un râu găsind, / o brazdă răsturnând în glie, / Din viaţa ei făcând o mie... / Acestui cânt, acestui drum / Îi sunt dator / Şi-acum...”(Datorie)), cale ce reduce distanţa dintre Cer şi Pământ ( „Vine clipa întâlnirii / Cu părintele ceresc, Pentru-atâta bogăţie/ Şti-voi cum să-i mulţumesc?”), indiferent de răsunetul unor ecouri ridate de cumpenele paşilor („O scrisoare-ncet se strânge / Într-un plic cu colţul ars / Şi păşeşte parcă-ar plânge / Înaintea mea cu-n pas / Oare unde mă conduce  / Firul ei de amintiri? / Dar apare la răscruce  /Uriaşul cimitir...”), încurajaţi de disperarea obstacolelor neîmblânzite în stare să provoace sângerarea unor răni ale sufletului care nu se cicatrizează, „săgeata bârfei drept în ochi ţintind”, ce merită totala sfidare prin păstrarea cântecului nemuritor al supravieţuirii:„…Lovit mereu, orbit, ţinut în gheare / O altă grijă totuşi n-am avut / Decât să apăr cântul, făr-de care / exisă poate aievea numai lut…(Balaurul)). Ele, aceste poeme, respiră în toate dimensiunile vieţii cu prospeţimea dimineţilor unei primăveri a cuvântului cu har („Cuvântul a crescut. / Vezi bine, / A stat din plâns. / Şi râde tot mai rar / Grăbeşte-te să pui / Stăpâne, / Un arc întins / În mâna lui de har / din fluviul / De vorbă ne-ntreruptă  / rămân, să ştii, / Cuvintele ce luptă” (Cuvântul), ce-şi păstrează prestanţa anotimpului dominator peste toate anotimpurile al visurilor copiilor – mari şi mici – ai Basarabiei („Trec anii – greu şi umilinţă / Stau fii – rugă şi credinţă, /Aşteaptă visul lor senin /Un semn divin, /Iar către zări înalţă sfânta glie /Îndemnul lor la dreaptă armonie – / Suntem români şi-aici e România!”) şi transmiţând această senzaţie a permanenţei parfumului reînvierii şi revigorării cititorului de orice vârstă care crede în bine şi iartă lumea unei realităţi triste, fierberea lăsând-o drept un indicator al încercării de a nu rata şansa de  fructificare a  clipei: „…Şi încet la pieptul lui se lasă, / Izvorăşte din tăceri şi cânt... / E o clipă mare şi frumoasă / Pe această palmă de pământ...”(Clipă).
        A suferit pentru curajul de a valorifica naţionalul şi de a accesa patriotul din sine care nu vroia să tacă nici în cele mai primejdioase clipe ale  vieţii şi pentru lumina lor de la  care nu a renunţat niciodată. N-a decăzut, a rezistat şi s-a înălţat prin Cuvânt în pofida unor...adversari, pe care, de altfel, i-a ...uitat, i-a iertat şi nu le poartă pică, atât doar că „îi este ruşine de... ruşinea lor”, zice cu blajinătatea care îl caracterizează.
        Acum, când „Cântecele horele…”sunt pline de sufletul lui Gheorghe Cutasevici adunat din bucăţi de timpuri, deşi dureroase, poetul le-ar săruta pe toate în parte, pentru că sunt cele ce îi păstrează drumurile vieţii, fiecare din ele, mai greu sau mai puţin greu, dar toate cu marca unui gol înscris pe apogeul creaţiei... Un buchet ce nu se ofileşte în timp, aceste „Cântecele, horele…” constituite din poezii îmbrăţişate  în poeme, din poeme îmbrăţişate în cicluri-poeme, toate împreună formând până la urmă o carte-poem originală, care îi  invită pe copii să se simtă, în sfârșit, „mari”, la egal cu cei vârstnici, iar pe cei maturi îi îndeamnă fie să urce curajos pe „drumurile cutezătoare”  ale Zeilor, sau să  mai  poposească un pic în frumoasa lor copilărie, sunt şi o dovada că splendorile sunt infinite, iar argumentul se conţine în însuşi modesta și frumoasa destăinuire a poetului:
„…Zilele-au trecut prin mine  / Cu urcarea lor în sus, / Pentru cântece și hore / Timpul nu le-a mai ajuns. / Nopțile s-au scurs pe drumuri / Pietruite cu uitări, / Pe le cântece și hore  / N-au trecut nici pe cărări. / Numai clipa, numai clipa / S-a oprit din când în când, / Mi-a zâmbit cu fulgerarea / Cea de horă și de cânt…”

                                                                        Lidia Grosu, poetă, cercetătoare

Dumitru Matcovschi – model de verticalitate, curaj şi patriotism

   În chiar ziua de naştere a poetului Dumitru Matcovschi, biblioteca a organizat o întâlnire de suflet cu ostaşii de la Unitatea Militară 1001 întru comemorarea acelui care a fost şi rămâne unul dintre înflăcăraţii de pe baricadele anilor 1989, care a pledat pentru istoria românilor, tradiţii, limbă română...
Bibliotecara Angela Zelinschi a amintit unele date din biografia autorului, menţionând, în primul rând, despre calităţile deosebite de Om, dar şi harul de la Dumnezeu cu care a fost înzestrat talentatul poet de la Vadul Raşcov. Model de demnitate şi verticalitate, poetul a suferit fizic mai mulţi ani la rând pentru încercarea de a-i sfida pei cei rataţi, dar, care până în ultima clipă a trăit cu ideea de schimbare întru păstrarea şi promovarea valorilor naţionale, dar şi de reântregire a neamului românesc, de valorificare a limbii române, care „este Patria noastră”, vorba lui Nichita Stănescu. Tinerii carabinieri au demonstrat că sunt buni cunoscători ai operei marelui poet
Dumitru Matcovschi, dar şi pasionaţi de recitaluri, muzică, lecturând/recitând în continuare alese poeme şi cântând pe cele ce au fost şi au rămas şlagăre, fiind întrepretate cu mare drag de toţi acei ce simt/trăiesc deopotrivă versul şi melodia. De multe aplauze s-a bucurat invitatul special, interpretul de muzică Mihai Crîşmar, care a subliniat repetat despre aportul pe care l-a adus poetul Dumitru Matcovschi la arborarea tricolorului pe... versuri, între cuvinte, atingând cu el, prin cuvinte, inimile celor ce l-au ascultat şi auzit întotdeauna...
  
   Asemenea oameni precum Dumitru Matcovschi nu au moarte, lor le aparţine eternitatea. Dumitru Matcovschi s-a transferat cu traiul în cărţi, acolo unde moarte nu există niciodată. Ostaşii au asigurat despre dorinţa de a-i citi toată opera şi de a deveni cititorii fideli ai Bibliotecii „L.Rebreanu”.

22 octombrie 2014

Chişinău - oraşul celor şapte coline

   Toamna adună roade nu numai în hambare, ci şi în... biblioteci. Iar aceste bogăţii sunt deopotrivă semnificative: cărţile şi copiii în jurul lor împreună cu   bibliotecarele, care au grijă de educaţia tinerei generaţii prin asigurarea accesului la informaţie, dar şi prezentarea acesteia în cazurile când îndeosebi  suscită interesul.
    Decada „Chişinăul - oraşul meu”, desfăşurată în biblioteci cu scopul de a-l iniţia pe cititor în
cunoaşterea istoriei  oraşului natal a fost o sărbătoare la Biblioteca „Liviu Rebreanu”, tematica anunţată  intrigându-i pe cei mici să se implice în discuţii interesante despre locurile unde îşi petrec copilăria.
   Astfel, picii de la grădiniţa nr.159 au ascultat foarte atent Legenda Chişinăului şi au exprimat admiraţia pentru acei doi  buni prieteni, eroii din legendă, care, în pofida timpurilor complicate, au descoperit minunea - izvorul - şi cu preţul vieţii lor au salvat un popor istovit de război şi seceta ce bântuia.  Copiii  au mai aflat multe lucruri interesante, au răsfoit  cărţile cu poze ale locurilor istorice cu monumente şi  edificii vechi imortalizate de ochiul omului de creaţie.      
   În cadrul dialogului cu tema  Oraşul celor şapte coline, organizat cu elevii  clasei a II-a de la Liceul „G. Călinescu”, moderatoarea Angela Zelinschi  s-a referit la informaţiile istorice despre Hrisovul din 17 iulie 1436 care atestă pentru prima dată Chişinăul, despre vestigiile arheologice în locurile pitoreşti  din sectoarele  Durleşti şi Mălina Mică ce confirmă prezenţa daco-geţilor încă înainte de Hristos, dar şi despre prima atestare documentară a oraşului Chişinăului (1677).
    Copiii au fost bucuroşi  să-şi mărturisească impresiile despre locurile interesante din Chişinău, menţionând  că cele mai solicitate de ei sunt muzeele, teatrele,  Parcul  central cu Aleea  clasicilor, Grădina Botanică ş.a. În final, la întrebarea  moderataoarei : Ce aş face dacă aş deveni primar ?, elevii au exprimat păreri diverse, inclusiv  participările la înverzirea oraşului, realizarea contactului cu şcoala întru mobilizarea la acţiuni de salubrizare, inclusiv meşterirea graurniţelor pentru păsări... A fost încheiată activitatea cu intonarea cântecului „În oraş, la Chişinău” de compozitorul Mihai Dolgan , pe versurile marelui poet Dumitru Matcovschi.  
     Cartierul Poşta Veche - locuri şi oameni ? a fost tematica activităţii din  seria celor dedicate oraşului, întîlnire organizată cu elevii claselor a VII-ea de la Liceul „G. Călinescu”. Istoria o fac oamenii, iar  personalităţile a căror loc de baştină îl constituie acest vechi cartier al oraşului sunt multe şi cunoscute. Printre ei au fost menţionate personalităţile care fac cinste culturii/literaturii noastre, inclusiv: scriitorii Nicolae Rusu, Dumitru Păsat, Rodion Cuceareanu, jurnaliştii Petru Bogatu şi Viorica Cucereanu, regretaţii scriitori Eugen Gheorghiţă, Vasile Badiu, Grigore Voivuţchi. Au fost prezentate scurte date biografice ale acestora, accentuându-se îndeosebi contribuţia lor în crearea de valori. Liceenii au fost îndemnaţi să-şi iubească baştina, să participe la modernizarea localităţii cu sentimentul de mândrie că sunt predecesorii  generaţiilor care au avut acelaşi scop: să sfinţească locul prin fapte bune.  Au fost prezentate  cărţile cu imagini şi texte despre oraşul Chişinău, inclusiv: Iurie Colesnic Chişinăul din Amintire, ediţia Chişinăul în literatură de Biblioteca Municipală „B.P. HASDEU”, albumul  de Amedeo Carrocci...   
    În finalul activităţii au fost recitate, lecturate poezii despre  acest cartier - Poşta Veche - , fiind pronunţate numele:  Ion Anton cu  poezia „Capitulare”, Anatol Gugel cu poezia “Poşta Veche”, Boris Pahomov cu poezia “Кишинев, Старая Почта, начало 50-х...”
    Istoria cuvîntă prin filele trecutului, iar nouă nu ne rămâne decît să o cinstim cu pietate, toamnele fiind cu atât mai bogate cu cât cresc valorile spirituale prin prezenţa noastră în locaşul sfânt al bibliotecilor

10 octombrie 2014

Vei fi acolo ? de Guillaume MUSSO


Musso Guillaume s-a născut în anul 1974, este unul dintre cei mai populari scriitori francezi contemporani. De la vîrsta de zece ani a fost sigur că va scrie romane. Gustul pentru literatură i-a fost trezit de către mama sa, bibliotecară, care l-a hranit cu „Proust la biberon”. La vârsta de 19 ani, Musso a plecat în Statele Unite ale Americii, unde a petrecut câteva luni, îndrăgostindu-se de New York. S-a întors în Franţa plin de idei pentru romanele sale. Iar după ce şi-a luat diploma în Ştiinţe Economice la Universitatea din Nisa, a fost timp de zece ani profesor de economie şi ştiinţe sociale. Cărţile sale s-au vândut în aproape 6 milioane de exemplare şi au fost traduse în peste 40 de limbi. 

   Romanul Vei fi acolo ? este o poveste de dragoste tulburătoare. Elliott, un chirurg pasionat de meseria sa, nu s-a împacat niciodată cu moartea femeii iubite, Ilena, disparută în urmă cu treizeci de ani. Ajuns aproape de declinul vieţii îşi doreşte mult înainte de final să o revadă pe singura femeie pe care a iubit-o şi faţă de moartea căreia se simte uşor vinovat.
   Într-o bună zi, în urma unui concurs de împrejurări cu totul ieşit din comun, se întoarce în timp şi se întîlneşte cu tînărul care era el însuşi în urmă cu treizeci de ani. Revine în momentul hotărîtor în care un gest al său ar putea-o salva pe Ilena. Şi ar putea schimba soarta necruţătoare care l-a condamnat pentru totdeauna.

Finalul îl descoperiţi singuri ! Lectură plăcută  !

3 octombrie 2014

Fidele frumuseţii şi... naturii

   
   Pentru orice femeie, aspectul său fizic are o mare importanţă. De aceea, fiecare îşi doreşte să cunoscă toate trucurile din domeniul frumuseţii pentru a obţine admiraţia celor din jur.
    În cadrul orei de frumuseţe, moderatoarea a explicat cele mai esenţiale tehnici în conturarea ochilor, buzelor, aplicarea corectă a fardului. Or,  machiajul de zi presupune, în primul rând, aplicarea corectă a bazei, care să-ţi pună în valoare trăsăturile, să corecteze defectele, dar în acelaşi timp să fie suficient de discret, în culori neutre.  Adeptele frumosului trebuie să reţină: cel mai la îndămână machiaj este acel care cere eforturi minime şi îţi imprimă naturaleţe... 


30 septembrie 2014

Ce cunoaştem despre girafă?

Origami, această artă-joc a imaginației japoneze rămâne să captiveze copiii, să-i autodisciplineze, să le dezvolte imaginaţia, spiritul creativ. În cadrul noii  ocupaţii, copiii şi-au lărgit cunoştinţele  despre acest nobil mamifer erbivor - girafa -  care trăiește în savanele Africii şi care are gâtul şi picioarele foarte lungi.  Moderatoarea le-a adus la cunoştinţă date interesante despre acest animal blând din Enciclopedia pentru tineri LAROUSSE - plante şi animale , Ştiaţi că... etc.. Punând în valoare hârtia prin pliere, copiii au obţinut imaginea acestui îndrăgit patruped...

29 septembrie 2014

În ...cursa energiilor dătătoare de viaţă sau trăiri de intensitate prin arta cinematografică în baza operei lui Jules Verne

 
 Nocturna bibliotecilor a adus mulţi curioşi, prieteni ai bibliotecii, să se delecteze de o frumoasă Călătorie spre centrul pămîntului de Jules Verne, o carte jubiliară de la a cărei ediţie s-au împlinit 150 de ani. O lucrare interesantă nu are vârstă, cu atât mai mult cu cât ea rămâne actuală prin instigarea la descoperiri şi deci şi trezirea interesului pentru ştiinţă. Pentru început, moderatoarea a verificat cunoştinţele copiilor despre opera lui Jules Verne şi personalitatea acestuia.  
    Subiectul propriu-zis al cărţii le era cunoscut multora dintre copii datorită ecranizării acestei opere în desen animat, de aceea vizionarea filmului, pentru unii fiind repetată, a trezit o înviorare şi dorinţa de a se manifesta în cadrul discuţiilor aprinse, dar şi de a se afla în anturajul personajelor îndrăgite: profesorul Otto Lidenbrock, lector în mineralogie, nepotul acestuia Axel și prietena sa Grauben... "Ce va urma?" La această întrebare, filmul fiind întrerupt în cele mai tensionate momente, copiii păreau nişte animatori, creatori de atmosferă... Iată de ce participarea la generalizare a celor vizionate prin intermediul întrebării ce se conţinea în bileţelul pe care l-a primit fiecare copil ("Ce moment al filmului ţi-a plăcut cel mai mult?" "Ce colecţiona dl Lidenbrock?", "Care era scopul călătoriei spre centrul pământului?", "Ce a fost descifrat prin criptogramă?" etc., etc.) a fost o provocare întru a se manifesta, iar răspunsurile ingenioase nu numai că au contribuit la îmbogăţirea reciprocă, dar şi au demonstrat că noua generaţie nu este indiferentă faţă de valorile universale.



19 septembrie 2014

Cu Iulian Filip - „Pe urmele mele frumoase”

La gradiniţa nr.160 a avut loc prezentarea cărţii Urmele mele frumoase de Iulian Filip, care este anunţată cartea anului pentru cei mici. Moderatoarea le-a vorbit picilor despre scriitorul care scrie pentru toţi copiii – mari şi mici – venind cu sugestii, îndemnuri, sfaturi. În cartea sa Urmele mele frumoase, Iulian Filip şi-a adunat toţi prietenii de o viaţă care au devenit şi prietenii copiilor – iubite de toţi animale şi păsări, inclusiv ariciul (Dă-mi pace), gâsca ce ne învaţă să ne iubim casa părintească şi care nu doreşte să se despartă de ea, cu Albina şi florile, care sunt un model de trudă cu har întru binele celorlalţi, cu Bunica iarnă şi triumful darurilor ei, dar şi cu dorinţa de a împărtăşi bucuria revederii cu Moş Crăciun... Copiii au recitat şi alte poeme, inclusiv despre tristeţea broscuţei care vrea să fie frumoasă, despre veselia cocoşului al cărui cântec goneşte lenevia şi somnul, despre îngrijorarea cerbului care se ascunde de securea omului şi pentru care codrul este o cetate aşa cum pentru om – oamenii buni. CARTEA BUNĂ cuprinde toate anotimpurile din a căror frumuseţe ne împarte, aici întâlnind pomi cu fructe, inclusiv nuci, cireşe, mere etc. etc. Cartea lui Iulian Filip este o ţară a minunilor şi fiecare urmă din ea se transformă în pagină neuitată...

18 septembrie 2014

SERIA 100 ...

Vă recomandăm o nouă serie de cărţi  primite recent în bibliotecă:

   100 cele mai frumoase muzee ale lumii / trad. : Mircea Moldovanu, Roxana Bîrsanu, Augustin Frăţilă. - Bucureşti : ALL, 2006, 2008. - 208 p.

O prezentare selectivă a celor mai mari catastrofe naturale care au lovit omenirea. Cutremure devastatoare, erupţii vulcanice fără precedent, uragane si valuri tsunami care au şters de pe faţa pământului localităţi întregi, toate constituindu-se în dovezi ale faptului că, în faţa naturii dezlănţuite, omenirea este o victimă sigură. Confruntat cu atari demonstraţii de forţă, omul nu poate decât să îşi recunoască limitele si vulnerabilitatea.

  100 cele mai frumoase oraşe ale lumii / trad. : Augustin Frăţilă, Mircea Moldovanu. - Bucureşti : ALL, 2005, 2008. - 208 p.

   Această carte frumos ilustrată este o adevărată călătorie în jurul lumii. O plăcută plimbare prin oraşele medievale ale Europei, prin bazarele orientale sau printre zgârie-norii celor mai dinamice urbe ale Terrei. O sută de oraşe deosebite, mai mari sau mai mici, sunt “staţiile” acestei călătorii speciale: Parisul cu bulevardele lui şic, eterna Romă, Londra multiculturală, Cairo cu amestecul său etnic şi social, Florenţa -oraşul artelor sau Buenos Aires – oraşul tangoului. În ciuda fireştilor diferenţe, cele 100 de oraşe au totuşi un numitor comun: fiecare poartă caracterul de neşters al poporului care le-a ridicat şi al istoriei sale; fiecare reprezintă o combinaţie unică între arhitectura magnifică, creată de un şir lung de conducători, templele şi bisericile înşiruite pe străduţele vechilor vetre şi culoarea specifică vieţii noi de pe marile bulevarde, conferind acestor locuri atmosfera specială care acţionează ca un magnet asupra celor ce admiră şi iubesc cultura şi frumuseţea.

   100 cele mai frumoase parcuri naţionale ale lumii / trad. : Sorin Cheval. - Bucureşti : ALL, 2008. - 208 p.
Această carte te va purta într-o călătorie spre cele mai frumoase zone naturale protejate de pe planetă. Condiţiile climatice specifice şi aspectele geologice distincte ale aproape oricărui teritoriu mai mare sau mai mic de pe Pământ contribuie la realizarea unei incredibile diversităţi peisagistice, pe care suntem datori să o predăm intactă generaţiilor următoare. Călătorii spre vulcanii Insulei Java, spre junglele care au înghiţit fabuloasele oraşe maya, spre ţara flamingilor roz, ori imaginare ascensiuni pe muntele sacru al aborigenilor australieni, urmate de câteva clipe de răcoare la umbra unui copac din nesfârşitele savane acoperite cu soluri roşii. Şi încercarea de a conştientiza rolul extrem de important al parcurilor naţionale de pe Terra în tentativa de a da omenirii o ultimă şansă de împăcare cu natura.
   
100 de catastrofe naturale / trad. : Sorin Cheval. - Bucureşti : ALL, 2007, 2008. - 208 p.

O prezentare selectivă a celor mai mari catastrofe naturale care au lovit omenirea. Cutremure devastatoare, erupţii vulcanice fără precedent, uragane şi valuri tsunami care au şters de pe faţa pământului localităţi întregi, toate constituindu-se în dovezi ale faptului că, în faţa naturii dezlănţuite, omenirea este o victimă sigură. Confruntat cu aceste demonstraţii de forţă, omul nu poate decât să îşi recunoască limitele şi vulnerabilitatea.

100 de minuni ale Chinei / trad. : Raluca  şi Christian Tănăsescu. - Bucureşti : BIC ALL, 2008. - 208 p.
China este o ţară imensă, cu o îndelungată istorie. Pe teritoriul său sunt numeroase vestigii, bine cunoscute în întreaga lume. Marele Zid, lung de 6400 km, una dintre cele şapte minuni ale lumii, Palatul Potala din Tibet, Grotele Mogao din Dunhuang ori Oraşul Interzis din Beijing sunt doar câteva exemple. Acestea, ca şi multe altele, sunt parte integrantă a patrimoniului cultural al umanităţii, figurând la loc de frunte pe lista monumentelor protejate de către UNESCO. Peisajele pitoreşti şi misterioase ale Chinei atrag milioane de vizitatori din toată lumea, dornici să vadă cu proprii ochi Muntele Galben din Anhui, Muntele Lushan din Jiangxi, Defileul Jiuzhaigou şi ţinutul Huanglong din Sichuan, râul Lijiang din Guangxi, Lacul de Vest din Zhejiang, Bazinul Tulufan din Xinjiang ori districtul Shangrila şi Lacul Luguhu din Yunnan. Trebuie să recunoaştem că nu s-au putut cuprinde între paginile cărţii toate minunile Chinei. Cele 100 de atracţii selectate – oraşe vechi de mii de ani, peisaje naturale de o rară frumuseţe ori oraşe moderne cu o viaţă trepidantă – se pot constitui fiecare în parte într-un imbold de explorare a acestei vaste, misterioase, contradictorii ţări asiatice.

   100 de minuni ale Italiei / trad. : Simona Ceauşu. - Bucureşti : ALL, 2010. - 208 p.

   Italia gazduieste oraşe şi peisaje de o frumuseţe nepieritoare.  De la culmile Gran Paradisio, cel mai înalt munte din Italia, care face parte din lanţul Munţilor Alpi, cu oraşele sale pitoreşti şi păşunile de la mari altitudini, pînă la plajele scînteietoare şi ţărmurile răcoroase ale Mediteranei din regiunile situate în extremitatea sudică a ţării, Italia este o destinaţie care vă va stîrni simţurile şi vă va uimi prin varietatea sa. Destinaţia pe care o alegeţi s-o vizitaţi şi locurile favorite vor reflecta ceea ce căutaţi de fapt. 
   Oraşe cosmopolite, în care viaţa pulsează într-un ritm ameţitor, precum Milano, Roma şi Neapole îmbină modernitatea şi istoria antică într-un stil fără egal, în timp ce micile oraşe, sate şi cătune presarate în toate regiunile Italiei, din nord în sud şi de la est la vest, constituie dovada ca tradiţiile, ospitalitatea şi normalitatea nu au fost nicicînd uitate. Amatorii de preparate culinare, iubitorii de natură, victimele modei, cei care tînjesc după soare şi mare, cu toţii vor găsi în Italia un loc pe gustul lor.

16 septembrie 2014

Poeticul caligrafiat de filologia profesorului Gheorghe Reabţov

   Orice poet adevărat poartă în suflet neapărat icoana durerii – o afirmau şi strămoşii noştri latini doar că într-o altă formulă, iar profesorul, omul de litere, savantul, poetul Gheorghe Reabţov, cu toate ipostazele numite în primul rând, nu este o excepţie, când, trăind trecutul, îl acceptă ca modelare a prezentului, dar şi a viitorului, mărturisind: “Mă doare clopotul de-aramă, / Mă doare bobul din ţărâne, / Mă doare mustul de la cramă / Şi grinda caselor bătrâne”... Este vorba de durerea ce s-a maturizat împreună cu el (“Mă doare soarele ce-asfinte / Mă dor izvoarele ce seacă”), dar care rămâne o oglindă a duioşiei cu imaginea răscolitoare a originii (“Mă doare dorul după mama / Mă doare dorul după tată, / Mă doare prispa ce mă cheamă / La casa noastră-ngîndurată”) spre imensa durere care devine cuvânt (“Auzi cum curg silabele din mine? / Cum zguduie arterele-n tumult? / Născute de-nălţimile divine – / Poemuri de acum şi de demult?...”) revigorat de aripile indirijabile ale emoţiei ce alimentează (“Să muşti din poezia mea vreodată / Ca dintr-un măr bibleic, interzis, / Fecioara mea sub stea netulburată, / Sedusă doar la margine de vis...” (Auzi cum curg silabele....?)) ale cărei aripi fâlfăie spre înaltul unor infinituri, poposind în imaginile de nedescris devenind pastelul vieţii, dramatic decor, dar color, urmărit de “O umbră” ce rămâne suverana vîrtejului fiorilor - de ieri cu pasul spre mâine (“O umbră de fantome – / Un cârd frumos de ciute – Aleargă-n umbra serii / În goana lor cea iute”. Este vorba de umbra unor ani care, “ghicind răcoarea apei / sub ierbile răscoapte” şi “topindu-şi setea-n unde”, îi va menţine legănaţi de unda ce atinge cu demnitate puntea “tăcută şi cuminte”, dincolo de care “Pădurea e-n veşminte / Din stele de cristal. / Încet răsare-n coarne / O lună de coral”. Şi va fi luna acestor “ciute” – anii – “cu ochi de nestemate”, această bogăţie rămânând splendoarea faptelor eului ce trăieşte patriotismul ca pe cea mai senină clipă a vieţii (“Când ziua se stinge şi noaptea mulatră / Mă-ncolăceşte ca un balaur, / În inima mea port focul din vatră / În policandre scumpe de aur”), străin clipei de groază în faţa “balaurului” care este Cronos cel neîndurător. Or, ar fi vorba şi de o demascare a acestei treceri în timp protejată de lumina de la rădăcină (Din cer lumina curge-njos / Şi bolta îşi destramă norii), peisaj în care apar cocorii ce se identifică cu imaginea ciutelor, ca legământ păstrat de cele două dimensiuni – Cerul şi Pământul – între care “îmbobocesc în zare zorii”, garant al luminii ce nu poate fi risipită în zadar, toate fiind taxate de o asumare a grijii pentru izvor.
   De fapt, poezia lui Gheorghe Reabţov este o cupă cu apă de izvor ce ţi-o întinde ca să-ţi sorbi cu ea neliniştile, când incertitudinea devine neprietenă în descifrarea limbajului de a fiinţa în cadrul sacrificiului: „Ce zice oare-n limba lui?/ ce tril frumos din piept revarsă?- /Pe jumătate-l înţeleg, / Când fug spre el cu gura arsă...(Izvorul); poezia lui Gheorghe Reabţov sunt rafale de bucurie ce-ţi răvăşesc dorinţa de a trăi, alimentând-o cu zicerile de dor purificatoare pentru neamul românesc exprimate de un limbaj al deschiderii („În mine, înspre ziuă / se deschid / Ferestrele, precum un pom în floare, / Şi când pornesc spre oameni / sau spre schit / În braţe şi în suflet / duc un soare (În mine))”; poezia lui Gheorghe Reabţov este o adiere a gustului de copilărie ce-ţi alintă bucuria de a trăi, este o siguranţă că patriotismul este arborele cu rădăcinile în ea (Să intri-n ea ca într-o catedrală, / Nerespirând, Descoperit. Desculţ. / Şi-n ora liturghiei săţi asculţi / Măreţul imn lansat pe verticală), este o sete continuu de a lega infiniturile cu nerăspunsul mistuitor în glas la întrebarea „De unde vin şi cine sunt ”. Cu viză de reşedinţă în „ţara mea de rime”, ea, acestă patrie măreaţă a cuvântului, l-a lăsat ofrandă ploilor abundente ale „tainei unui gând” care îi dau în vileag imaginea în „Autobiografică”: „Am stat măreţ în neclintire, / Sfântul adevăr mi-a fost un scut, / Fiindcă între ură şi iubire / Un al treilea drum n-am cunoscut!.
    Scrisul poetic caligrafiat de filologia profesorului Gheorghe Reabţov („am muiat peniţa-n rouă / şi-am frânt inima în două...”) şi-a acceptat botezul în roua dimineţilor pe cele două maluri ale inimii („O, sete flămndă-aplecată spre ape, / Cu buzele inimii foarte aproape...”) între care raţiunea îşi cântă gloria, ca argument că „ Gândurile mari pornesc din inimă” ( zisa lui Vauvenargues). Această dulce povară a unui moştenitor, demn de a-şi marca cel mai lung-scurt traseu – „de la inimă până la gând”, este cernută de dorul sublim departe de temerea „când n-or mai fi în lume / nici dubii, nici dileme”, tăinuind un act în care „inima mea o citeşte pe a ta” şi care nu acuză „provocarea” „bărbaţilor” (ce) strigă-n gura mare: „Femeile-s o provocare!”. Acest dor ţesut în suflet românesc îşi prezintă şi alte ipostaze prin rugi spre şansa de a mai fi („Mai dă-ne, Doamne, dacă mai poţi, / O şansă sub dangăt de clopote”), dar şi prin revolta întru descătuşare a unui neam: „Opreşte exodul, ţară de hoţi / Iuda să nu mai râdă în hohote”. Este ceea ce îi rosteşte sentinţa: om viu, poetul Gheorghe Reabţov.

 Lidia GROSU