27 ianuarie 2015

Octavian Paler și „Viața pe un peron”

   
    Ce se întâmplă atunci cînd un om nu se simte bine în lumea exterioară? Ce face atunci cînd societatea nu îl înțelege, iar el – omul – nu reușește să se integreze în ea? Răspunsul e simplu – se retrage în singurătate, în așteptare.
   În aceeași situație se află și personajele lui Octavian Paler din „Viața pe un peron” – așteaptă în singurătatea unui peron părăsit din mijlocul unui pustiu. Acțiunea este relativ simplă: un bărbat, numit generic „profesorul”, și o femeie – Eleonora – se refugiază din societatea în care au trăit pe un peron pustiu, abandonat, și se află în așteptarea unui tren. Detaliile descriptive ale peronului pe care se află cei doi sunt, pe alocuri, foarte ciudate, de exemplu orarul trenurilor, în care sunt înscrise orele de plecare și sosire, dar de unde lipsesc cu desăvîrșire denumirea destinațiilor!
    Pe de altă parte, textul trebuie interpretat și ca o parabolă a așteptării zadarnice în singurătate, iar cele două personaje sunt, de fapt, oglindă unul altuia. Este, mai degrabă, un text al stărilor, al tresăririlor interioare, decît unul de acțiune. Naratorul pătrunde în sufletul cititorului, iar cel din urmă începe să trăiască și să se identifice cu unul din personajele prezentate – fie cu profesorul, fie cu Eleonora, însă, în fond, e vorba de aceeași entitate spirituală.
    Dacă sunteți dornici de a trăi textele pe care le lecturați, atunci această carte este, cu siguranță, una recomandabilă. Nu ratați șansa de a călători pe cele mai nebănuite cărări ale literaturii române!

22 ianuarie 2015

POETUL SERAFIM BELICOV: UN PROPRIU AISBERG AL DRAMEI PROPRII

  Scriitorul, poetul, publicistul Serafim Belicov intră, mult aşteptat de timp şi de oameni, pe uşa surâzătoare a literaturii în chiar apogeul perioadei brejneviste de stagnare, cu peniţa îndămânatică şi  „cu dorul frăgezimilor matinale într-un buchet de „elegii tardive” înfruntând „timpul strâmt”, fapt despre care menţiona, cu un profund lirism şi cu cele mai bune intenţii întru a evalua un avânt creator, exegetul de peste Prut, scriitorul Adrian Dinu Rachieru, în eseul intitulat Un poet dedublat: Serafim Belicov, pe care l-a publicat în revista Crai Nou” (http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=23579&format=html).
Autor al unor poeme inspirate, poetul Serafim Belicov, participant activ la dezbrăcarea de întuneric a societăţii, anunţă admiterea la şcoala deconservării de ideea obsedantă a demagogului din noi prin care ne rostim sentinţa fără a ne da seama de trecerea vertiginoasă a timpului ce nu poate fi recuperată, de la restanţă la restanţă eforturile fiind cu totul altele, deosebit de costisitoare,  pentru care nu ajung... vârste: „Nu ne-am achitat datoriile / la nici un paragraf, / tu urmând sa-mi înapoiezi, cel puţin, / câteva decenii de nopţi polare în doi. / Când nici unul nu posedăm / cheia de la cunoaşterea de noi, / dar o vom avea nu mai devreme / decât în toiul mileniului trei, / prin operaţiile de înmulţire, scădere, / de ridicare la puterea „y” etc., / parcă ne-am cere sentinţa” (Replică mie însumi). Desfacerea largă a aripilor cugetului şi sufletului ar fi condiţia de bază în asigurarea unui zbor nevătămat, întru asimilarea limbajului ţărânelor, cel păstrat cu sfinţenie de omul simplu („...Se cuvine să recunoaştem cândva / că zborul a fost descoperit de ţărani, / pe când ştiinţa de carte a lor / constă în cunoaşterea numelui de botez (a se citi: identitificat cu noţiunea de străbun, n.a.) şi distingerea direcţiei vântului...), spre deosebire de mulţii, „cu academii în spate (care) au obţinut inventarea / şi nu descoperirea zborului”, fapt identic cu formula „sine qua non: cea a zborului nedezlipit de pământ”, o greşeală fatală a ştiinţei.
Păstrând calmul în zdruncinările periodice spre a proteja suflul nou al epocii de destalinizare, anunţată şi ca dezgheţ hruşciovist („Nu zic, dar şi umbra, / dacă nu conţine, / reflectă un dram de lumină, / face doar să n-o ignori. / Şi-atunci vei resimţi şi lipsa / razelor din trecut, / cu care, asemuindu-le / cu cea mai poetică erupţie, / te dădeai pe faţă / întru a preveni orice beznă.” (Chiar tu)), fenomen prin care lupta acerbă contra cultului personalităţii lui Stalin (şi nu numai!) devine o punte spre procesul neanunţat de emancipare –  în primul rând cea lingvistică şi de valorificare a patrimoniului literar clasic– autorul, cu „Suflet minat” de stele întru ascultarea timpului din ele, străfulgeră mânii întru combaterea fenomenului de denigrare, ca boală incurabilă pentru unii şi... renunţarea acestora la valoare, eul pledând pentru micile, de mare importanţă, deschideri întru esenţiale reconsiderări: „Şi mâhnit atunci Poetul de nimicul ce v-a strâns / În aceeaşi colivie, nu s-ar mai opri din plâns. / Nici nu şi-ar strica blestemul. Prea v-ar ridica în slăvi / Prin blestemul Său Poetul – pentru mârşave isprăvi. / Lăudaţi deci pe străinul, pe pungaşul peregrin. / Dar lăsaţi Poetu-n pace şi tot neamul Său Român.
 S-au înteţit judecătorii Săi, // Din juni corupţi, dintre perfizii scribi / Rămaşi ca nişte umbre dintr-un trib / Şi reuniţi în cete de mişei. / Atât de mici, nici nu l-am meritat, / Dar străbătând lungimile de timp / Suntem datori să îl iertăm în schimb / Pentru păcatul … de-a ne fi iertat” (Iertare, lacrimi şi blestem). De fapt, fenomenul (re)descoperirii şi aflarea în vizor a procesului cultural şi umanitar general românesc postbelic în stânga Prutului este remarcat şi de autorul Gh.E.Cojocaru în lucrarea „Dezgheţul lui N.Hruşciov şi problema Basarabiei”. (Ed.Cetatea de Scaun, 2013, http://www.cetateadescaun.ro/ro/magazin/produs/curs-apariE/dezgheE-lui-hruE-ciov-problema-basarabiei). Or, Eminescu, potrivit ideii poemului, rămâne un suflu mereu proaspăt al minţii avansate peste un naţional rătăcit, opera constituind apa vie întru spiritualizare.
Deşi este vorba de „perioada libertăţii limitate” încadrată  în acelaşi sistem vechi pro-bolşevic ce susţinea politica de combatere a activităţilor considerate antisovietice, spiritul creativ se află în căutare. Aspiraţiile pentru noi formule de exprimare sunt incendiare în sensul „urnirii carului din loc”, iar de cele mai multe ori calea spre regăsire a eului devine cea a cinstirii tainelor sfinte, pângărite anterior de ideologi şi care, păstrate de părinţi în toate timpurile, îşi anunţă ieşirea din anonimat şi stabilirea în dimensiunea reconsiderării valorilor: Amară frunză de păgân, / Ci eu la floarea casei ţin / De puritate şi divin / Şi lui Hristos prin ea mă-nchin...”.(Ave, Maria!))
Serafim Belicov este poetul cu un spaţiu individual determinant pentru ipostaza de aşa-numit prizonier al viselor frumoase, eul pledând pentru sacrificiul în numele păstrării unor calităţi, dar şi developării la timp a sentimentului fals de prietenie (O stea le răsară / În cale, curat. / Ce mult mă uitară, / Ce mult i-am păstrat! / Deci nu mă mai miră: / De-am fost, le-am priit. / Ce mult mă urâră, / Ce mult i-am iubit! / Prietenii…(Ce mult)), în final alegându-se cu „distincţia” rău de... educaţie de bun ce este şi cu imaginea de victimă a acestuia în cadrul larg al disecării valorilor: „Mai inventaţi un visător / ce renunţând să-şi aparţină, / tot suflă aur pe rutină / cu-ntregul său interior. / Când pas cu pas pe un Sisif / cu-ndemânare-l copiază, / cum să-l convingi că-i hibernează / lucrarea propriului grif? / Un blând naiv inofensiv, / uite că-i trece şi sorocul, / pe-ntinsul căruia norocul / la ignorat definitiv / Ca cel mai grav accidentat / pe magistrala irosirii, / oculţii l-au mai condamnat / pe termen lung la umilire...”(Un visător) Autorul, nedezminţit în timpuri, nu sfidează tradiţionalismul, dar şi în plan modernist este un adept al  metaforei, păstrând toate problemele şi ideile enunţate în cadrul strict al categoriilor frumosului până la consumul de sine în numele unui adevăr („Malul drept, malul stâng. / Important e să nu se risipească. / Ori şi mai important / e să devenim şi pentru-a treia oară”(Cumva)), dar şi în numele păstrării  ca valori a demnităţii de neam şi a ochiului vigilent la mişcarea regresivă: „Vai de ţara somnambulă, unde treaz rămase doar / Spiritul de conjunctură cu-ascuţişul proletar…/ Ascultaţi refuzul pietrei întru-a spune că-i de-aci / Pe când bâlciurile voastre opintesc a se plodi” (Dezmoştenitori).
Nimic nu s-a schimbat în portretul moral-psihologic al eului  identificat cu autorul. De la „Procesul lui Narcis” prin „Suflet minat” spre „101 poeme”, creaţia lui Serafim Belicov avansează în grad de circulaţie sferică a unui liric ce promovează virtutea cu un mare „neajuns” – cel de a fi reformator. „E toamnă-n copii şi-i iarnă-n iubire, / Apele au sub ochi cearcăne. / În grădini pomii parcă-ar bate mătănii / Şi ar rosti şoptit: / Doamne, iartă-ne! / Şi-n vacarmul acest al acestui tărâm / Numai durerea e-o haină ce te încape. / În pofida prezicătorilor, ştim: / Prezentul se surpă, trecutu-i aproape” (Rouă minunată). Astfel, eul operează cu termeni în care se citesc definiţii, descifrările acestora având în fiecare caz diverse conotaţii. E riscant a observa paiul în ochiul vecinului. Iar când bârna din propriul ochi zgândără vederea unei lumi întregi, soluţia ar fi una pentru toate cazurile: „Să ştii a ierta o greşeală  / este ca şi cum ai descoperi / încă un eu în propriul tu” (Greşeli). „Antrenat  imaginar într-un proces de conştiinţă”(„n-am ucis, n-am trădat, n-am furat, n-am făcut cât de cât avere”, „sentinţa” largului eului – marea iubire, avere fără de care viaţa nu ar avea sens – este pronunţată de destin şi acceptată în plinătatea recunoaşterii de către acesta că o altă alegere în afara trăirii respective i-ar marca nu altceva decât inutilitatea în lumea de păcat: „nota noastră: a agonosit iubire c-ar ajunge pentru lumea întreagă, / multă iubire, / dar a depus-o pe un cont / deschis într-o bancă neidentificată / şi după trecerea-i firească / e puţin probabil ca apropiaţii să aibă acces la moştenire”.
       În doar câteva rânduri, plăsmuitorul de artificii căzătoare a redat destinul tragic al Basarabiei întregi, înrâurind, cu efectele luminescente, apariţia ruşinii în obrazul ce ar putea fi convertit la convalescenţă întru restabilirea karmei (Blestem în veac, la vremi şi la (ne)vremi, / am blestemat cruzime şi pojar, / ci ricoşând, s-a-ntors blestemul iar / în noi, în autorii de blestem… / La Mehedinţii cântecului plâns / ceva s-a rupt, e secolul bolnav / şi neamu-i sclav la un destin concav, / încât orice sinistru l-a închis. / La Mehedinţi, la Neamţ, la Alba…, sus / S-a arătat Golgota lui Isus (Secol aberant)), aşadar şi a stării de alarmă, dar şi a încercării de a substitui plânsul prin dorinţa de a ieşi din sinele afectat, îndreptând coloana vertebrală (Deocamdată însă nici nu se mai ştie / unde şi când am cântat: / noi am plâns şi, plângând, / am şters plânsul / ca s-avem cum plânge pe curat (Pe curat)), dar şi de a ceda rolul de „blestemător” în favoarea unui nou statut decât cel de  „condamnaţi la pizmă şi erori în secolul acesta aberant”, pentru a evita un nou calvar ce ne ţine din umbră în vizorul său: „Moscul râde ca un gâde/ Cum voi, tot mai abitir, / Parveniţi din barbarie, / Faceţi cozi la chilipir…” (Casa).
„Înfiat de singurătate”, atunci când „pe trupul luminii curg răni paralele / şi teiul a dezertat din poeme”, senzaţia de mântuire apropiată pictează echilibrul, însumând doi poli în a fi unei rezistenţe prin asumarea unor responsabilităţi în faţa viitorului: Stă răstignit poetul între file / Lăsat de neam pe grai de neam mai mare. / Adevăraţi sunt doar poeţii care / Răspund de grai pân-dincolo de zile. / Stă răstignit poetul între file (Răstignit).
A învăţa din pierderi este o cultivare prin dramatism, ne sugerează eul („Mereu pierdem câte ceva / şi pe câte cineva / până ne pierdem pe noi înşine, / până nu ştim şi nu ne mai doare / ce pierdem”(Pierderi) – şi nu una simplă, dar cea care te obligă să iei atitudine atunci când de aceasta depinde supravieţuirea ( „Iar vămi? iar interdicţii pe hrisoave? / iar sârma cea otrăvitoarei hunte?... / să nu ne oblojim frunte cu munte, / ci minţile obtuze şi bolnave, / De-am îndrăznit să-i fugărim de-acasă, / de am ajuns să nu ne mai frământe, / că esticul sigiliu nu asfinte / pe chipul lor. Şi hulpav îi apasă” (Carpaţii); şi nu oricum, ci prin înălţarea deasupra sa, ar mai fi condiţia de bază: „Atingeam temperaturi / dintre cele mai înalte / noaptea în recele carpatin, / încât brazii din preajmă / se tupilau şi se-acopereau / cu iarbă / ca să nu ne înnegureze seninătatea / din fulgerele ce ne inelau / simţirea (Monolog în doi).
În încercuirile cuceritoare ale timpului acerb noaptea se face zi (Ci ninge iar – e un popas / De fulgi ca-n vârsta precedentă, / De parcă totuşi a rămas / Pe strada Creangă până azi / Iubirea noastră repetentă. (Pe strada Creangă)), iar văpăile sub plapuma dorului, indiferent de anotimpurile vieţii (Pe albastrele valuri de dor / cu adâncuri pustii şi amare, / eu sunt ultimul tău călător, / tu eşti ultima mea aşteptare(Vei afla un târziu) se ţes din cea dintâi ca cea din urmă clocotitoare răbufire carismatică a purtătorului de vise nobile, constituită din risipe de alint pe chipul iubitei ce nu-şi dau rând să răzbată spre originea stării (Cum nu mă satur să te-admir / Şi ramu-mi cum încet se frânge, / Cu zarea ultimului sânge / Te voi picta pe-un trandafir / Pe care chipul meu va ninge. / Şi-n miezul primului contur / De unde-ar încolţi ideea / Picturii, te-aş feri, femeie, / De tot ce ţi-i străin în jur / Şi de la vise ţi-aş da cheia. / Îţi voi culege ochii plânşi / De prin vreo aşteptare-abstractă. / Păstrează-ţi lacrima intactă,  / Căci numai oamenii distinşi / Dau sferă lacrimii, exactă. / Pe valea cântecului tău / Trec cerbi cu spaţii vechi pe frunte / Şi munţi cu tâmplele cărunte / Lucraţi de bunul Dumnezeu / Printre odihnele-i mărunte. / Cum nu mă satur să te-admir / Şi ramul cum se şi mai frânge, / Cu cel din urmă pic de sânge / Te-oi strămuta-ntr-un trandafir / Pe care cerul meu va ninge. (Sferă)) întru îmblânzirea trecerii „durilor neiertători” – anii. Prin ei mai răzbate şi dorul de mamă – o intrare în permanenţă, un instantaneu ca o continuu duminică în care eul odihneşte fiecare secundă la modul superlativ („Şi floarea aceea rămasă / Acolo, în vârfuri de tei / Şi maica atât de frumoasă / Şi-atât de frumoşi ochii ei …/ Şi norii curgând peste casă / Încet, nişte turme de miei / Şi maica atât de frumoasă / Şi-atât de frumoşi anii ei … / Şi pâinea – duminică nouă / Şi maica – duminică  Ea. / Şi-atât de frumoase-amândouă / Cum n-o să mai fie cândva. / Şi vântul prin iarba – mătasea / Şi poarta deschisă de vânt. / Şi maica atât de frumoasă / Ca steaua pe ceruri trudind. / Asfinte cu vara şi floarea, / Acolo, în vârfuri de tei /Dar maica-i atât de frumoasă, Cu-atât de frumoşi anii săi!” (Secunde cu mama)), torturat de regretele pentru o lungă aşteptare, încăpătoare pentru toate absenţele într-un suflet plăpând în care o inimă zăboveşte clipa  întru regăsirea în esenţele ce doar cu anii pot fi percepute Puţină umblă pe cărare, / Nici nu ştiu, zău, când s-a trecut. / Puţin i-i mersul şi durut, / Dar inimă tot multă are. / E ca un semn de întrebare / Făcut din ţărnă şi din lut / Şi ochii, calzii, i-au scăzut, / Dar lacrimă tot multă are. / Nici crezi acum c-au fost în stare / Să ne ridice-aceste mâini, / Bătrâna maică-ntre bătrâni, / Dar sufletu-i la fel de mare. / Şi cum se mişcă pe cărare, / Pe roua zorilor devremi, / Puţină e, încât te temi / C-ar da-o jos chiar şi o floare. / Dar lacrimă tot multă are / Şi sufletul i-i tot la fel, / Căci unde dacă nu în el /  Încape-atâta alteptare?...((II) Portret acum).
Acesta este poetul Serafim Belicov căruia, în meritul de a fi original, „tunurile cu zăpadă ” nu-i pot căşuna vreun rău („Nu-s repetarea nimănui / Sunt propria mea dramă / ce-şi întâmplă prelungirea dintr-o viaţă anterioară” (Aisberg)), conştient de faptul că testamentar poartă în suflet un aisberg desprins din calotele glaciale interioare, ca strâmtoare a cugetului, ce înaintează nu pur şi simplu la întâmplare spre zona confortului şi al echilibrului sufletesc, ci croindu-şi calea, deloc uşoată, cu preţul marilor eforturi sfidând vicisitudinile întru savurarea libertăţii în actul de creaţie : „Din dramă născând alte drame, / sunt propriul aisberg al dramei proprii în care rămân”(sursa citată).
Poeme inspirate de triste realităţi, scrise în „tăcerea (care) emite tăcere”, ele se disting printr-un limbaj care poartă însemnele izgonirii „şerpilor din noi” „ce ne trag înapoi”, „Supremul” pecetluindu-l pe autor cu „vlaga adâncurilor” pe care le transmite cu aceeaşi conştiinţă de sine în rol de misionar. În ipostaza respectivă, dar şi în celelalte prin care distingem Omul, poetul  cunoaşte regularitatea aflării în posesia „ sufletulu cu titlul de avere”, pe care i-l cedează integral cititorilor de ieri, de astăzi şi de măine, în loc de recompensă acceptând bucuria pentru fidelitatea tuturor anunţată „Patriei Limbii Române” a lui Nichita Stănescu.

Referinţe:
1.Adrian Dinu Rachieru. Un poet dedublat: Serafim Belicov, „Crai Nou” (http://www.crainou.ro/?module=displaystory&story_id=23579&format=html).
2.Gh.E.Cojocaru. Dezgheţul lui N.Hruşciov şi problema Basarabiei, Ed.Cetatea de Scaun, 2013, http://www.cetateadescaun.ro/ro/magazin/produs/curs-apariE/dezgheE-lui-hruE-ciov-problema-basarabiei.
1. Belicov Serafim. Procesul lui Narcis. – Chişinău: Ed. Prometeu,2000, ISBN 9975-919-13-8
2. Belicov Serafim. Suflet minat. –Chişinău: Ed. Lumina,  2011. ISBN 978-9975-65-266-7
3. Belicov Serafim. 101 poeme. Colecţia IDEAL. –Bucureşti, 2012, ISBN 978-606-8384-15-3

Lidia Grosu, poetă, cercetătoare

21 ianuarie 2015

Alături de spiritul Luceafărului ce luminează...

    Biblioteca, de comun acord cu efectivul în termen al Unităţii 1001 de carabinieri, a organizat un medalion literar-artistic "La steaua care-a răsărit...", dedicată marelui Eminescu la cea de-a 165-a aniversare din ziua naşterii. Dialogul dintre oamenii artelor şi ostaşii doritori de a fi parte din lumea Eminescu a decurs pe o undă a acestei lumini dătătoare de viaţă pe care o emană Luceafărul poeziei româneşti, sufletul şi inima celor prezenţi delectându-se de alesele cuvinte rostite întru comemorarea poetului nemuritor, dar şi de piesele muzicale interpretate de iscusiţi maeştri, rătăcitori pe liniile portativului. Aşadar, au participat: scriitoarele Lidia Hlib şi Ludmila Turcu, poeta Lidia Grosu care a moderat această activitate, actorul Sandu Aristin Cupcea, interpreţii Gicu Afroni și Victor Botnaru, profesor universitar la Academia de Arte, maestru în artă.      
Înainte de a le oferi cuvântul celor prezenţi, Lidia Grosu a subliniat despre tradiţia frumoasă a acestei unităţi militare de a colabora cu biblioteca din preajmă, întâlnirile de suflet fiind cele ce te mobilizează sa te bucuri de frumosul ce ne salvează de realitatea crudă. Vorbind despre creaţia lui Eminescu, moderatoarea a invitat pe tineri să-l caute şi să-l găsească pe Eminescu, întru a descoperi în opera sa toate răspunsurile care îi frământă, pentru că a medita profund asupra creaţiei lui este prea puţin; a vorbi frumos despre el este prea puţin; a-l elogia, cântându-i ditirambi la fel este puţin , dar a-l apără pe Eminescu întru a menţine verticalitatea unei naţiuni, el fiind Poetul Naţional, este o necesitate şi o datorie sfântă. 
    Scriitoarea Lidia Hlib a recitat câteva poeme din opera clasicului literaturii româneşti, accentuând îndeosebi versurile: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul” prin care se reliefează ideea că poporul nostru este unul paşnic, care întotdeauna şi-a apărat libertatea şi nu a profitat de bogăţii străine, şi nu a cotropit, idee, de altfel, evidenţiată în creaţia lui Eminescu, care este un răspuns la toate întrebările prezentului. Distinsa doamnă a mai citit o lucrare satirică cu titlul „Mărturisirile unui fetus”, orientându-i pe ascultătorii-ostaşi că ei sunt semănătorii, taţii de mâine de care depinde crearea unui viitor fericit, familia fiind cea mai importantă verigă întru diseminarea calităţilor umane. 
      O prezenţă aparte a fost tânăra autoare, profesoară de limba şi literatura română Ludmila Turcu, aflată la prima sa carte editată. Ea a vorbit despre Eminescu, i-a dedicat câteva poeme, a vorbit despre importanţa poeziei şi a frumuseţii ei de care trebuie să ne pătrundem. Profesorul universitar Victor Botnaru, interpret-instrumentist, a venit cu o ...desagă fermecată din care, rând pe rând, a scos la suprafaţă instrumente muzicale din tezaurul folcloric, prezente în opera marelui scriitor, interpretând cu har piese alese la corn, fluier, caval, cimpoi. Profesionalism înalt, artist cunoscut departe de hotarele ţării, Gicu Afroni a fost cel care a interpretat bucăţi muzicale de o rară frumuseşe din folclorul românesc, bucurând şi delectându-i pe cei prezenţi cu melodicitatea inedită a vocii sale catifelate. Actorul Sandu Aristin Cupcea, a recitat inedit „Scrisoarea III”, bucurându-se de aplauzele celor prezenţi şi demonstrând că poezia adevărata nu poate muri vreodată.  
Încurajaţi de atmosfera sărbătorească, tineri dintre rândurile ostaşilor au manifestat dorinţa de a recita din opera lui Eminescu, printre ei marcându-se: Dumitru Simionel, Simion Bargan. Ba mai mult, Dragoş Cepoi a interpretat câteva cântece acompaniat de instrumentiştii cu har Gicu Afroni şi Victor Butnaru. Au mai bucurat publicul şi Grigore Botnari (interpret la chitară), Adrian Coval (muzică pop). În final, scriitoarele au dăruit bibliotecii cărţi din creaţia lor, iar Lilia Popov (căpitan, şef serviciu educaţie şi protecţie socială), cu emoţii deosebite şi o mândrie aparte pentru cele realizate împreună, a înmânat participanţilor câte o diplomă pentru promovarea valorilor naţionale semnată de comandantul unităţii respective Andrei Dragomir. Orice ar fi şi orice s-ar întâmpla, Eminescu va dăinui în veacuri, idee promovată în cadrul ecestei manifestări şi de noua generaţie, care au demonstrat că trăiesc alături de spiritul Luceafărului ce luminează...


20 ianuarie 2015

Eminescu – un colos al literaturii române

      Mihai Eminescu a fost poetul care și-a jertfit viața pe altarul artei, trăind veșnic prin poezie. Geniul eminescian este comemorat în fiecare an de către noi, succesorii lui, prin manifestări în care sînt declamate poeziile sale. În acest an jubiliar – la 165 de ani de la nașterea poetului – Biblioteca „Liviu Rebreanu” a dedicat cu această ocazie o serie de evenimente memorabile. Pleiada de activități a început chiar de ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie, cînd bibliotecarii au fost în vizită la copiii de la Grădinița nr. 196 (educator Rodica Guma), pentru a lectura opera poetului, pentru a le face cunoștință cu evenimente biografice etc. Mare ne-a fost mirarea să vedem că acești copii știau cînd s-a născut Eminescu, iar în discuțiile ce au urmat, ei nu au ezitat să recite poeziile – „Somnoroase păsărele”, „Luceafărul”, „Și dacă”, „Ce te legeni?”, iar bibliotecarele au urmat cu „Crăiasa din povești”, „Povestea codrului”, „O, rămâi”, „Floare-albastră”.
     
Tot în această zi, biblioteca împreună cu elevii din clasa 1 C de la Liceul "G. Călinescu" și învățătoarea lor, Lucia Laur a organizat recitalul de poezie eminesciană cu titlul „Pe urmele marelui Eminescu”. Introducerea a cuprins o sinteză a vieții și activității poetului, cu accente pe copilărie și năzbîtiile ce le făcea împreună cu fratele său Ilie, debutul său în revista „Familia”, operele literare, examinînd expoziţia propusă, dragostea lui faţă de Veronica Micle, prietenia cu Ion Creangă. Ne-am bucurat de completările elevilor și de dinamismul și interesul pe care îl aveau față de cele discutate, precum și de un minunat recital la care au participat: Maria Zamăneagră – poezia „Luceafărul”, Vlad Zelinschi – fragment din poezia „Copii eram noi amîndoi”, poezia lui Grigore Vieru „Legămînt” dedicată lui M. Eminescu, pe care a recitat-o Nikita Ţîra. Activitatea s-a încheiat pe note muzicale, cîntînd „Somnoroase păsărele”.


      Un alt eveniment desfăşurat în bibliotecă a fost spectacolul de excepţie cu titlul „Eminescu - spiritul totalităţii româneşti”, actorii caruia au fost copilaşii de la Grădiniţa nr. 160 (educator Tamara Burduniuc). Cele mai impresionante au fost costumele copiilor – îmbracaţi în roşu, galben şi albastru şi formînd un tricolor, urmînd să recite poeziile „Luceafărul”, „Colinde, colinde”, „Şi dacă”,„Pe lîngă plopii fără soţ”, cîntînd „Somnoroase păsărele” și înscenînd un fragment din „Scrisoarea III”. Bibliotecarele nu au ezitat să facă și o prezentare de carte „Unde eşti, copilărie?”, de unde au fost lecturate cîteva poezii, iar apoi să pornească o discuție despre viața și opera eminesciană.
       În concluzie, putem afirma cu sinceritate profundă că Mihai Eminescu va străluci mereu, cu flacără vie, prin opera sa pe care ne-a lăsat-o drept moștenirea cea mai de preț a neamului și culturii noastre.

18 ianuarie 2015

ÎN LUMINA EMINESCU

     Ideea lecturilor continuu în baza operei lui Eminescu, activitate organizată ce către Biblioteca Municipală "B.P. Hasdeu", a fost una extraordinară, în ziua de naştere a Poetului, la cea de-a 165-a aniversare. Am venit în toiul acestei sărbători, împreună cu trei studenţi de la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universitatea de Stat din Moldova – Vlada Gherman, Cristina Untilă, Vasile Vâsoţchi, cititori ai Bibliotecii “Liviu Rebreanu”, îndrăgostiţi de opera Marelui Eminescu, care au lecturat inspirat din creaţia poetului îndrăgit.

Participanţi, diferiţi ca vârstă şi domeniu profesat, au demonstrat prin activităţile lor de promovare a operei scriitorului, filosofului, publicistului, astronomului ...(ipostazele pot fi continuate) că Eminsecu rămâne PROFESORUL UNIVERSITAR (sunt din mediul universitar şi acest titlu ştiinţifico-didactic e de cel mai înalt rang) pentru fiecare zi - mister de fiecare dată redescoperit. A medita profund asupra creaţiei lui este prea puţin; a vorbi frumos despre el este prea puţin; a-l elogia, cântându-i ditirambi la fel este puţin , dar a-l apăra pe Eminescu întru a menţine verticalitatea unei naţiuni, el fiind Poetul Naţional, este o necesitate şi o datorie sfântă, pentru că oricum şi orice am face, el rămâne geniul ce va dăinui în veacuri. În zborul său continuu peste seculi îl găsim mai uluitor în cel al XXI-lea decât în perioada contemporanilor săi, care l-au blamat fiind roşi, în mod exagerat, de molia-invidie, deşi nu ducem lipsă de astfel de „binevoitori” nici chiar astăzi.
   Despre ceea ce se întâmplă actualmente în societatea basarabeană, Eminescu a prezis ieri - cu 135 de ani în urmă, iar versurile lui rămân de fiecare dată acum mai actuale decât vreodată. Or, el rămâne clarvăzătorul, iar demnitarilor, nu le rămâne altceva decât să se inspire din opera-i pentru a găsi răspunsurile-cheie şi a lua decizii corecte când este vorba de destinul unui popor. Adevăr vorbeşte actorul, regizorul, criticul, filosoful, fizicianul, oratorul, poetul regretat Andrei Vartic atunci când afirmă în monografia ”Timpul lui Eminescu”: „…Mihai Eminescu este adevăratul lider spiritual al naţiunii române, şi calitatea aceasta, mai ales în condiţiile de temut ale hăurilor globalizării – politice, morale, psihologice – dar şi a cataclismelor naturale şi climaterice, nu i-o poate lua nimeni. Timpul lui Eminescu abia vine”. Aşadar, a-l căuta, a-l găsi şi a-l cinsti pe Eminescu conform meritelor sale este de datoria fiecărui român.

SIMFONIA VERBULUI CUTEZĂTOR


Ea, Gura de Aur,
moştenită de la Sfântul Ioan,
ne clădeşte verbul –
monumentala operă
a nemuritoarelor generaţii
prin care, larg,
ne zâmbeşte Eminescu,
diseminând modernismul civilizaţiei
pe un picior de plai, pe-o gură de rai…

Dar antipodul ei
pajură de foc poate fi,
mitralieră (parcă ereditară!)
de cuvinte obscene –
epocă antichristă
mutilând acest rai, frumuseţea maternei…
Cui ne laşi, mamă? Cui ne laşi
aruncaţi în bezna nestăvilită
a puhoaielor trufaşe soarta să ne-o decidă…

Grindini de eufemisme
se prăbuşesc graniţă
între noi şi cei de până la, (dar poate şi de după?)
Comoara fiinţei, cuprinsă de frisoane,
parcă se surpă…
Şi doar cuvântul-nestemată,
un ricoşeu al frivolităţii, obscurantismului,
îşi menţine a sa graţie
în nemuritoarea formulă a EDUCAŢIEI…
                                                                                                 De Lidia GROSU, poetă, cercetătoare

17 ianuarie 2015

Anunț!

    Biblioteca “Liviu Rebreanu” organizează, în ziua de 18 ianuarie 2015, cu începere de la ora 11-00, în incinta Unității Militare 1001 o întâlnire de suflet literar-artistică consacrată celei de-a 165-a aniversări din ziua naşterii Marelui Poet Mihai Eminescu. 
     La întâlnirea de suflet cu ostaşii acestei unităţi vor participa: poeta Lidia Grosu – moderatoarea acestei manifestări; scriitoarele Lidia Hlib, Ludmila Turcu; actorul Sandu Aristin Cupcea; poliinstrumentistul Victor Botnaru, maestru în artă; interpretul de muzică folc şi instrumentistul Gheorghe Afrone.

31 decembrie 2014

Dragi vizitatori ai paginii Bibliotecii LIVIU REBREANU!

 
 Vă dorim să păşiţi cu dreptul pragul Noului An - 2015, acceptând continuu intrarea într-o poveste cu intenţia de a vedea şi a păstra Lumina Celui de Sus. Şi aceasta undă a Zilelor fără nopţi, suntem siguri, va fi legată nemijlocit de trăirile frumoase la lecturarea unor noi pagini în care vă veţi regăsi pe rol de protagonist, unul foarte important – cel de a subscrie comorilor spirituale acumulate şi valorificate cu mereu dorinţa de a vă regăsi în acest Ocean al Marii Bucurii de a trăi clipa - Carpe diem! - şi a o accepta, împărtăşind din preaplinul ei cu aproapele şi oferindu-le-o cu cea mai mare căldură celor receptivi la dragoste, la anotimpurile din anotimp, la bogăţia de culori a vieţii... Vă dorim să savuraţi din Taina Marii Taine de a rămăne mereu Taină – cu semnul Cărţii şi al Cuvântului lui Dumnezeu – şi să trăiţi adevăratul miracol al Sărbătorilor de iarnă, bucurându-vă de preaplinul Stelei ce ne luminează, de seninătatea aspiraţiilor care neapărat se vor materializa!

La anul şi la mulţi ani!

30 decembrie 2014

SĂ ÎNVĂŢĂM LIMBA FRANCEZĂ

Biblioteca ”L. Rebreanu” a lansat un nou club La France magique (lecții de franceză pentru preșcolari), interes pentru care au manifestat picii de  la grădinița nr. 196. Acolo a avut loc și prima lecție cu tema  „Bienvenue en France. Les formules de salut”. Împreună cu moderatoarea Angela Zelinschi, picii  au organizat o excursie imaginară prin Paris (poze), s-a discutat despre bogăţia limbii franceze şi legăturile ei de rudenie cu limba română, au fost  numite ţările a căror limbă de stat este limba franceză, s-a menţionat despre semnele distincte ale drapelului, fiind comparat cu cel al  Republicii Moldova, au fost  aplicate în practică formule de salut , copiii exersând în parteneriat.
   La cea de a doua lecție La famille (membrii familiei), moderatoarea a făcut o recapitulare a materialului studiat la prima oră. La tema nouă, copiii au exersat pronunţarea în limba franceză a membrilor de familie: mama, tata, sora, fratele, buneii. Deoarece suntem în ajunul sărbătorilor de iarnă, care sunt considerate sărbători  de familie, copiii au însuşit cuvinte noi specifice acestor sarbatori.  S-a vorbit despre tradiţiile/ obiceiurile francezilor în cadrul acestor sărbători. Copiii au meşterit brăduţi din carton /hârtie pe care i-au împodobit.

29 decembrie 2014

Poetul George Călin: determinarea spaţiului Iubirii Supreme

Valoarea creştinismului... Ce ar valora viaţa omului în afara iubirii supreme de Dumnezeu? În afara iubirii în general? Care ar fi axa întru a ne cultiva la această şcoală de  veacuri? Până unde este acest timp şi spaţiu pe care l-am determina că sunt rezervate pentru El? Ce aşteptăm de la viaţă şi care ar fi inegalabila modelare a unei căi ce ne-ar justifica această aşteptare de întâlnire cu Domnul? 
Sunt doar câteva întrebări din cele multe, deloc retorice, adresate cititorului, ale căror răspunsuri  sunt imprimate cu pana ritmurilor unei inimi mari a poetului George Călin, inimă pe care şi-a sculptat imaginea  Sfintei Treimi, dar şi cu cea a trăirilor de intensitate ale omului de creaţie care cunoaşte preţul Luminii ce se reflectă din sufletu-i  ospitalier ce l-a adăpostit în casa sa pe Dumnezeu pentru noi, oamenii, toţi cei din jur, adunându-l scânteie cu scânteie într-un uragan al Iubirii. Acest izvor – cartea  „Truditorul Dragostei pe drumul spre Orient” –  vine să vă alimenteze având doar la...  îndemână intenţia arzătoare a cititorului de a o deschide, dovadă a fiecăruia  că doreşte să se înscrie în acest circuit al generaţiilor ce îşi asigură un drum al Mântuirii. Act ce şi-l doreşte cu tot dinadinsul acest promotor al valorilor creştine care este George Călin.

 „Tuturor iubitorilor de poezie, vis şi viaţă”  este preludiul mult preazâmbitor Luminii de Sus, un prag al poeziei lui George Călin, dincolo de care fiecărui cititor i se propune, pe potrivă, „o armă a biruinţei împotriva răului” „pe Calea Mântuirii” (poemul „Drum”), ce  s-ar manifesta prin chiar sclipirea  distinctă a „icoanei sufletului din privire” şi care ar reflecta, „înnobilându-ne cu Hădejdea cea sfântă”, „fereastra cerească a Veşniciei”, „uitând de prigonirile păgâne, de nelegiuiri şi masacre”.
Pricopsit în parte cu „închisoarea trupului meu”, fost „făurar de vise” care „şi-a pierdut măiestria”, eul navighează spre o altă dimensiune – cea a „primului pas spre Harul Veşniciei” – deşi, „murmurând litanii nerostite încă  într-un limbaj al slăbiciunilor”, depune eforturi  supraomeneşti ce se merită întru  o asigurare existenţei cerescului: „mă târăsc... / mă cheamă Lumina...”. Astfel, în  aprofundarea cunoştinţelor despre  „zborul deasupra deşertului de oameni”, eul, detaşându-se de „robul aşteptării” („...las cartea vieţii / să-şi schimbe singură filele / astupându-mă cu visele voastre / cu trăirile şi durerile întregii lumi...”), îşi anunţă coparticiparea la actul psihologico-moral de caritate, demn de viitorul asigurat de un profet ce a depăşit mirenescul statornic: „eu, / nu mă rog pentru mine; / rugăciunile mele sunt pentru voi / fraţi şi prieteni ai mei” („Început”). „Îndemn” este  o chemare a  „Copiilor fără de Copilărie” (adică a copiilor înstrăinaţi de Domnul) sub auspiciul punctului de plecare („Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte...”, zicea C. Noica ) întru a destroieni sufletele,  prin pârtie   încurajând  materializarea ideei  de dincolo de „zăgazurile iubirii clădite din sânge”, pentru că „Ziua de mâine este elevul zilei trecute”, afirma Syrus.
 În „Căutare” de armonii, doleanţa eului este categorică: „Vreau să găsesc femeia de altă dată / Să refac drumul ei pietruit în inima mea...”, o aluzie prin care, indiferent de şirul revizuit de  „pietre albe, pietre negre..., / în voia anilor...”, se pretinde a o regăsi pe acea ce s-ar înscrie în sfinţenia şi smerenia Prea-Sfintei Născătoare de Dumnezeu...
„Urcuşul spre Golgota” este cu atât mai anevoios cu cât,  revenit din tunelurile unor ne-muriri semnificative („...îmi saltă umbra de bucurie, / scufundându-mă în cotloanele necunoscute ale unui tunel de Lumină... / Lumină!.../ Lumină!...”), eul , mai atent la vociferarea îngerului ( „Nimic nou sub soare!. Totul e deşertăciune”), încearcă să imprime sens menirii sale încercuite de „păcatul lumii, / ridicat de Mielul lui Dumnezeu, / prin trădare, / prin Răstignire” („Gând”), cu invocarea, deloc întâmplătoare, a fluturelui,  ca simbol al  vieţii fără constrângeri şi fără bariere mentale („...îmi este dat  a duce Crucea Vieţii de fluture cu aripi albe...”), ocrotită de semnul misionarismului prin care este sfidată oroarea: „...umbra mea însingurată / acoperă grăbită / spaţiul neted / dintre mine şi ceilalţi fluturi cu aripi roşii, / respingând razele Soarelui...” („Lumina”). Într-o totală scindare, „fără de iubire, / fără de nume / fără de viitor, / pierduţi matinal / într-un labirint ce se numeşte simplu – Viaţa!”, eul aplică formula „Metamorfozei” fără a concepe justificarea aşteptării lui Lucifer. Iar la întrebarea: „ardem în focul prometeic sau suntem arşi?”, cu păstrarea conţinutului retoric în continuare,  intuim  într-o „Rostogolire”  schimbul de temperaturi al unui „Joc” – la propriu şi la figurat – ,  ludic duel, sinistru doar în aparenţă,   („primesc să stau la masa de joc cu moartea” sau „jocul de-a viaţa..., / jocul de-a Moartea.../ jocul de-a Dragoste...” ), prin care  „urcă prin mine , / un zvon de dragoste creştină”(„Zvon”), ce  descifrează, pe o „Topire”, „trupul viu după atâtea lupte prin ierburi...”,  acceptat mai puţin pentru merite de „Îndrăgostitul..., / priponindu-te în inima Lui bolnavă de Tine, / încătuşată de durerea depărtării Tale...” ... Iar apoi „Zborul”... Acest zbor „Fără de aripi... / unul în altul, / cunoscând Nemurirea”, „într-o nesfârşită rugăciune...” şi în totală armonie cu...tăcerea („Doamne, împresoară trupul de lut ce-l port / cu Lumina iubirii Tale...”) care se realizează  printr-un  „prizonierat al Luminii” şi   în care nu ar fi absentă „Mulţumirea” orbului ce accesează clarviziunea din noi („în fiecare dimineaţă, / orbul îşi începe scena vieţii, / cu două cuvinte: / „Mulţumesc, Doamne”...) întru  o continuă „Ascultare”, care tot zbor se numeşte, dar marcat de  „paşi...” : „ard flăcări mici – / Sunt păsările Speranţei.../ un ultim ţipăt către Dumnezeu; / ascultă dacă înţelegi trecerea mea pe pământ...”. Este vorba de fredonarea în acest zbor a veşniciei unui „Cântec”, ce „lăcrimează umărul viorii / atins în taină de vârful ascuţit al floretei”, „Crucea de dimineaţă”, în acest sens, păstrându-şi calitatea de fanion al celui „ gol,/ ars de păcate”,  dar şi de propice întru strunirea ambiţiei de a accepta „Primul pas” „pe drumul pierzaniei” în favoarea deschiderii unei largi dimensiuni –  „Calea iubirii” – celei mai profunde iubiri prin care se măsoară omul ca valoare, epigraful: „Iubeşti pentru că iubeşti! Nu există raţiune pentru a iubi”, de A. Saint-Exupery, fiind elocvent cînd este vorba de nemărginirea acestui sentiment al  modestului „Truditor” al dragostei ce păşeşte „cu fruntea sus spre Orient”. În sângele acestuia clocotesc comorile ce curg de milenii („îmi caut rădăcinile / adânc înfipte / printre trupuri de voievozi, / trupuri înfrânte de viaţă, / de durerea ierbii”) („Botez”) spre un „Tainic şi Sfânt Botez – / în Credinţă, / Nădejde, /  Dragoste”, ritual ce  contribuie întru o „Modelare” a pietrei printr-o nouă „Rostogolire” spre o „Rostire” a litaniilor care, „aşezându-le lângă cuiele Răstignirii”, ne amintesc că EL, UNUL SINGUR, A SUFERIT PENTRU TOŢI...
 Pe rol de  „Ofrandă” mai trebuie să fii acceptat, nu doar să doreşti, în „Nedumerire” eul asigurându-ne de pulberea  de substanţă („praful unui nesfârşit drum”) din care am devenit Creaţie „după chipul şi asemănarea Lui”, bucuria Eternităţii conţinându-se în permanenţa menţinerii sacrului  prin grija nu doar a trupului, ci şi sufletului: „Îngerul de veghe / mă aşteaptă, / însingurat, / lângă un foc stins demult...”(Însingurat)) .  Să îndrăznim a ne apropia de înger şi a-l ruga să ne acorde sprijinul necesar întru aprinderea şi menţinerea continuă a acestui foc, pe care ne-am plânge „lacrima în care se scaldă Universul – / picură lacrimi în drumul spre cer”(Lacrimă) şi va fi cea de asociere printr-un legământ – inclusiv cu George Călin, ca intermediar prin acest volum de...litanii – întru a ne a accepta în permanenţă ipostaza de „Truditor al Dragostei”.
Lidia Grosu, poetă, cercetătoare
Chişinău, 2014

26 decembrie 2014

Frumuseţea este grija de noi


Invitata specială în cadrul  Orei de  frumusețe a fost Marcela Ursu. Domnişoarele prezente au avut prilejul să facă mai îndeaproape  cunoştinţă cu un adevărat  make-up artist, care are o şcoală proprie în arta machiajului  - Makeup Studio.
  Lecţia a avut ca temă  Machiajul de seară: Smoky eyes. Invitata le-a explicat că actualmente acest tip de machiaj este considerat în  vogă, subliniind frumuseţea  şi mascând unele neajunsuri.  În acest sens, este considerat  în toate timpurile şi  ca varianta perfectă pentru machiajul de seară.  Machiajul respectiv poate fi aplicat,  cu diverse ocazii, nu doar  cu ajutorul gamei de culori alb-negru, gri-negru, considerate clasice, dar si cu ajutorul nuanțelor închise de orice altă culoare, imprimând anumite accente când este vorba de frumuseţe şi feminitate.