4 martie 2015

POETUL VICTOR LADANIUC: “AICI, LA ACEASTĂ MARGINE A SUFLETULUI...”

“La un hotar de vreme”, “rătăcit prin valea tăcerii”, cuvântul sublim gândit, trăit şi scris de poetul Victor Ladaniuc (“Intru iar în toamnă / ca-ntr-o apă a prelungirilor. / Îmi caut părinţii / şi găsesc numai nişte pomi visători / la marginea şi mijlocul cimitirului” (“Scriu istoria satului)), plin de lirismul sensibilizat de “corola de minuni a lumii”, vorba lui Lucian Blaga, devine boltă a dilemelor “aici, la această margine a sufletului”, în care “şi-albastrul unduit din şipot / fredonează-un vers albastru”, eul anunţându-şi spaţiul într-un chenar al tainei ce devine scenă de respingere a dezechilibrului, în distribuţie prioritar devenind rolul şi rodul armoniei (“Au trecut prin mine / toate păsările lumii, / presărând laolaltă lumină / şi conjugând în cor verbul a fi” (“A fi”)), mister pe care îl lasă urma unui univers al creaţiei deschis interpretărilor: “Nu ştiu ce zi e, / precum nu ştiu ce noapte-i, / precum nu ştiu ce sunt şi cine-ar putea / să mă descopere-n paşii mei umblători / cântând nu ştiu ce din zori şi până în zori...(“La un hotar de vreme”). Rezumat al prezenţei într-un continuu marş al redeşteptării şi înălţării, efectele chemărilor interioare sunt sonorizate de constatări şi preponderenţa în ea a adevărului (“O plaiul meu bătut de soartă, / de răi locali şi venetici ciuntit, / furat de huni, călcat de poartă, / supus la biruri mari în răsărit!.../ O, câţi ar vrea să-ţi vadă moartea / cărarea ta cu visul împletit / şi câţi mi te-ar căra de toartă / în beciul lor de furt ticsit. / Ar vrea să mi te aibă pe vecie / lipsit de drepturi, limbă şi etnie, / cu geamul zăbrelit şi-nchisă uşa,/ Dar tu, primejdii câte mi te-ar paşte, / rezişti. Şi pentru a renaşte / îţi iei în mâini şi îţi păzeşti cenuşa (O, plaiul meu)), realitate ce nu poate fi negată  în cazul în care este vorba de origine (“Azi voi ajunge la izvor, / azi, în sfârşit, îmi voi săvârşi botezul” (“Botez”)), dar şi de limba vorbită a unui popor “pe care mi-au lăsat-o-n dar străbunii / la bine reazem şi la greu” întru a respecta “voinţa lor de neam, ce nu pot s-o alung, / căci taurii trecutului, semeţi mă-mpung”.  
O “prezenţă fugară” trăită cu pioşenie pe paginile trecutului se reflectă bogăţie incomensurabilă a eului pe filele prezentului demn de a retrăi bucuria clipei cu aprinsele-i mereu lumânări “din anii tineri, Doamne, dedicaţi risipei”, dar rămaşi reper şl sens: “E o prezenţă dragă-această bucurie, / din anii risipiţi configurare vie, / surprinsă-n crustă gingaşă şi fragedă de-azur, / ce n-are nici contur şi nici cronologie”.
 “Biet reportel al stărilor de spirit, / în care vuiesc infinite ecouri”, eul instituie o nouă profesiune – “citirea pietrei” (“Şase litere bat în Piatră, / ca să-i scoată coaja, / să-i afle miezul, / dar ea toată e coajă, / dar ea toată e miez...” (Citirea pietrei)) şi intentează un proces cu o anchetă a “infinitelor calamităţi (ce) mă zdrumecă / şi mă rup, / şi mă mistuie”, în care inculpatul, detractor al luminii, urmează să fie tras la răspundere ca urmare a mărturiei depuse într-o “Tânga după Eminescu”:  “Încă n-am auzit în Parlament pe nimeni / să spună vreun vers din Eminescu / şi ne mai mirăm de ce atât de găunos / ne-a devenit gândul / şi de ce atât de îngrelat ne e zborul...”
În voiajul spre înălţimi, ghidat totalmente de atitudinea de desconsiderare a vanităţii omului (“Hlamida gloriei e grea şi incomodă,/ nu-ţi dă răgaz, duminici şi nici sărbători...”), dar şi de direcţionarea arbitrara a gândului întru o reală recunoaştere a regatului virtuţilor “în care nu aspir nicicând la pâinea altcuiva”, eul îşi conduce “unica dorinţă” spre făgaşul liniştii în care se regăseşte împlinire (“Pe gura mea de paradis atât de dragă / să-avem mereu şi soare-ndeajuns, şi vlagă, / de-o rază privegheaţi în Caana Galileii / să-mi înflorească-n orice primăvară teii, / să-şi zică pasărea cântarea ei întreagă / şi pe costişe joacă-se în voie miei” (“Unica dorinţă), evoluând  în calitate şi de prim-cititor al excelenţei plenitudinii, dar şi de perfect regizor al sonorizării acesteia: “Dintre ochii mei se  înalţă această carte, / ca o pădure din adânc înspre cer, / ca o pasăre, ameţită de-atâta senin, / şi de-atâta visare. / Sunt primul ei cititor / dintr-o casă albastră, cu îngeri / şi cu o singurătate atât de dorită / încât aud raya de soare cum sună, / eu. Primul ei cititor...(“Primul cititor”)).
În călătoria de durată (“Azi călătoresc prin propria-mi inimă, / căutând iluzia fericirii”),eul îşi urmează cursul spre continua căutare şi regăsire a sa (“sunt omul în trecere..”), însoţit de mai mulţi condrumeţi, cu diversă structură a fiinţei, şi divers limbaj, unii neavând vreun cât de minuscul merit întru a li se face simţită absenţa atunci când coboară într-o gară sau alta (“Cineva îşi mână grijile pe pământ / fără să ia aminte de păsările ce cântă / în nişte pomi ireali cântece străine...”(“Aici, mai atent”)), pentru că, în contradictoriu cu aceştia, “...deprinsă mi-i firea întruna să zboare, / Sunt omul de vise, sunt omul de cântece...”(Credeam că-s eu”). Dar... mama... mama, ca simbol al inocenţei fructificate (“În genunchi, în ghenunchi / dimineţile ţi-adun mănunchi / ţărna rece să-ţi mângâie / cu luceferui şi tămâie, / sărut mâna-ţi ostenită, / faţa îndumnezeitî, / braţele de timp îţi scutur, / c-un cuvânt de dor te bucur / ca-n lumina preacurată / să-ţi văd fruntea înmuiată... (“Mamă, nu pleca”)) – ea rămâne imaginea ce monitorizează cu focul (“...dispar câte-oleacă, arzând înlăuntru, / sunt omul de ceară topită pe sfeşnice...”(“Credeam că-s eu” )), ardere ce este o accesare şi a prudenţei întru neabatere pânâ la staţia terminus, dincolo de care golul necesită o umplere, prin intervenţie, cu ceea ce ne poate schimba, urmând ca valoarea să reziste ca subtext în preavizul :”Doar ploile verzi ne mai spală/ ca să râdem c-un ochi/ şi să plângem cu altul, / doar clopote mari de mai încearcă/ să ne amintească după lungi tăceri / că tancurile grele n-au plecat încă/ de pe meridianele străine... (“Nu se schimbă nimic”).
Acceptarea deportării “în Pontul Euxin al tăcerii” este de fapt propriul exil al eului în lumea romantică, o lume largă a iubirii în care “Ecoul”(“...Cuvintele noastre senine / Zac pline de scoici şi de ierburi marine...”) se face “Punţi de legământ” “Lângă lacrima ta”(“Mă-mbăt de iubire cum se îmbată / floarea curată de soarele zilei senine”) într-o “Oră fără timp” în care “braţele mi-s crengi înmugurind...” “La rugul nestins”(“...În noaptea aceasta te ard din nou / în rugul nestins al iubirii...”) a unui “Zbor târziu”( “...Cum să-mi citesc dorul din piept,/ zborul târziu cum să-mi înfrâng?”) – stări studiate profund ca parte a alfabetului gingăşiei şi a picturii sublimelor trăiri reflectate pentru a mai crede unui vis urât (“Dar mă tem, iubito, / că te pierd într-o zi / între miază-noapte / şi miază-zi, / într-un verb ce-am fost / şi-ntr-un verb ce-a mai fi” ). De fapt, întreaga operă este fredonată de această  formă a “sclaviei” ce presupune semnarea acordului cu lumina verde, când în jur este întuneric, la o confesiune cu adevărul atât de dorit a fi subtext al noţiunii de fericire:“...azi vă iert toate trădările, / toate uitările, rătăcirile, / căutând echilibrul visat. / Maci scuturaţi prin grâne în pârg / mi se prind de călcâie şi vor / să-mi aprindă flotele sufletului, / răvăşite pe maluri nefaste, / într-un ocean de visare, / în care, / adevărul este cel mai curat...”( (“Azi călătoresc”)). Or, câmpul omului de creaţie Victor Ladaniuc, în care a încăput cu tot rodul bogat al tuturor toamnelor, inundă cu verdele indefinit (“...dar tot mai vin cuvinte să mă-mbete, / ca verdele plăpând din crângul cel de fagi...”) şi lasă ca o nemărginire de tropi să se regăsească mărgăritare pe coroana regească a timpului fără timp într-un poem trăit, dar care urmează să fie scris pentru o asigurare a continuităţii dialogului cu cititorul în limbajul speranţei (Cer iertare / că vreau să trec cântând / şi de iarna ce vine...), dar şi întru o însumare a conţinutului existenţei, când “vraja florii” provoacă exuberanţa (“Ci încă nu am scris poemul, care / mă-ncearcă ancestral din blândă zare, / ce cu nobleţe-n inimă-mi răsare. / Acel poem putere va avea de mir, / fiinţa limpezindu-mi fir cu fir, / şi ar purta coroană ca un rege Lear” (Încă nu am scris”), iar paznicul ei – nedumerire unei restrişti: “Veghez aici / lângă tihna unei biserici / şi văd secera lunii, / bolnavă de atâta dăruire”(Veghe).
Lidia GROSU
                   

28 februarie 2015

POPAS PE MERIDIANELE LUMII

  Mai mulţi ani la rând, pentru elevii de la Liceul „G. Călinescu” Biblioteca „Liviu Rebreanu” rămâne templul surprizelor şi al descoperirilor. De data aceasta, însoţiţi de profesoara de geografie Eugenia Bivol, au devenit parteneri ai Proiectului CĂLĂTOR PRIN EUROPA, care este parte a unui şir de activităţi dedicate Anului promovării valorilor europene, având drept scop incitarea şi mobilizarea liceenilor de a prezenta ceva inedit despre o ţară sau alta, referitor la aşezarea geografică, tradiţii, istorie.
Recenta şedinţă a fost una dedicată în exclusivitate acumulării şi asimilării informaţiei despre Polonia, având ca generic elocventa sintagmă: „Polonia, o ţară surprinzătoare”. De menţionat că în această „călătorie” elevii au subliniat prin informaţia prezentată elemente interesante ce au incitat curiozitatea colegilor. Astfel, „bucătarul” Vlad Frunză a prezentat arta culinară poloneză, oferind informaţie teoretică şi practică în pregătirea tradiţionalelor pierogi. Despre aşezarea fizico-geografică a Poloniei a vorbit cu exces de zel Mihaela Sîrghi, asumându-şi responsabilitate enormă de a fi o bună profesoară întru a răspunde la orice întrebare în acest sens. O călătorie imaginară, sesizată prin prin intermediul propriei lumi şi trecută prin prisma sufletului, a fost efectuată de Cristina Şveţ, care a încercat şi i-a reuşit prin versurile proprii să exprime atitudinea despre o ţară necunoscută, devenită dragă doar cu ajutorul mijloacelor tehnice. Tatiana Popescu s-a referit la sărbătorile polonezilor, dînd în vileag şi secretul preparării unor dulciuri delicioase, oferind posibilitate celor prezenţi să se convingă de gustul biscuiţilor sub forma de inimioare, de altfel deveniţi tradiţie de sărbătoarea catolică a iubirii – sf. Valentin. Cu lux de amănunte, s-a oferit să vorbească despre tradiţiile şi obiceiurile poloneze - Diana Sumarga. Iniţiată în cunoaşterea istoriei limbii naţionale a Regatului Polonez s-a dovedit a fi Vladlena Onica. De ingeniozitate sporită a dat dovadă şi Adelina Meica, eleva care a propus un joc distractiv ce presupunea rezolvarea unui rebus. Un interes deosebit a trezit informaţia despre Forţele armate ale Poloniei, prezentată de Cristian Cernei şi prezentarea  Atracţiile turistice ale Poloniei, Andriana Goriţa, lăsând pe seama fiecăruia să-şi organizeze odihna de vară.
   Invitata Oxana Andreev, director al Bibliotecii Poloneze"A. Mickiewicz" le-a vorbit liceenilor despre biblioteca respectivă, relaţiile ei cu ambasada Poloniei şi despre delegaţiile care viziteaza periodic biblioteca. Deasemenea a venit şi cu o expoziţie de cărţi despre Polonia, oferindu-se să prezinte cartea scriitorului polonez Andrzej Stasiuk – Calatorind spre Babadag .
   În finalul acestei călătorii, prezentatorii celor mai originale informaţii s-au bucurat de menţiuni sub formă de diplome şi cărţi, aceştia fiind: Frunză Vlad, Şveţ Cristina, Bulban Mirela. 

19 februarie 2015

POETA ZINA IZBAŞ ÎN „DANS CU TRANDAFIRI”

     „Dans cu trandafiri”, titlul cărţii, dar şi al poemului ce dezvăluie infinitul în curgere, este unul al înălţării şi purificării, însoţit de parfumul petalelor în călătoria spre profunzimea visului („Trandafirii nu se tem de moarte, / Ei sunt roua viselor albastre, Poezii de doruri aromate / Spulberate-n inimile noastre...”), DAR şi trăirea acestuia cu acea intensitate până la aparenta materializare ce devine realitate – şi chiar este de moment! – cu nevinovăţia în posibilitatea şi tendinţa de a evita condamnarea acestei metempsihoze, acestei metamorfoze de o dispariţie fulgerătoare sau de absenţă pe motive subiective a acestei stări: „trist / fără vise / şi noapte şi zi / e ca şi cum / nici nu aş mai fi” (Trist)...
Devenită filă a vieţii tale, în „Dansul cu trandafiri” încerci să eviţi spinii otrăvitori ai defectelor unei societăţii sau să-i îmblânzeşti cu un schimb de energii („Aş fi azi cu tine… desigur, dacă nu ai fi într-un demult plecat..."), ce se pretinde grai al frumuseţii de care te-ai lăsa cucerit întru cunoaşterea şi asimilarea lui continuă prin deschiderea spre acest nepotolit şi incomensurabil ţinut al libertăţii minţii şi emoţiei şi printr-o totală denunţare a coloritulu acestui respirat oxigen: „Trandafirii sunt eternitate, / Să-i provoci te-mbie spinii lor / La un dans al viselor în noapte / Dirijat pe ringul stelelor”.
   “Pur adevăr” e faptul că poeta Zina Izbaş şi-a construit casa fiinţei în Cuvânt: „Scriu / Pentru că Sufletul meu / Vrea să cânte. / Emoţia / Îi sugrumă vocea /Şi… el / Naşte cuvinte. / Febra bucuriei / O impart la muze – / Eu cant Sufletului meu / Să mă auză” (Eternitate). Astfel, înaintând dinspre „Eternitate”, care este CUVÂNTUL, spre o altă eternitate, care esste copilăria cu mama şi tata, („Din filmul grădinii / Cu mulţi copii / Privesc îndelung spre o poartă – / Ce mult aş vrea / Să-l văd mergând / Pe cel mai mare dintre meşteri / Care a fost tata… / Admir năframa / Purtată de mama: / Ea mă alintă şi-mi spune / Ce este mai frumos pe lume” (Eternitate1,2 )). „Acest şuvoi de apă – copilăria – care, în opinia filosofului italian Francesco Orestano, izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi spre care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolescă setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune”, portretul de creaţie al poetei, care trăieşte în permanenţă un „Semnal junior”, devine o oglindă a sufletului generos din care inundă spumos valul dimensiunilor valorilor, desfătat chiar şi de un gând în poemul „Criză” pentru o asigurare a unei curgeri optimiste: „Tu, întârziată primăvară, / Dezleagă-mă odată de norii grei / Şi aruncă din calea-mi / Sicriul cu ghiocei” (Criză). Nu poţi trăi deplina fericire atunci când cel din preajmă este neajutorat. Eul asimilează mereu meşteşugul sacrificiului întru încoronarea cu diamantinele bucuriei a aşteptărilor celor dragi cînd este vorba de cedarea propriilor aripi întru prosperarea luminii, acest act înscriindu-se pagină nouă în postulatul biblic „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” în poemul „Aşteptând”: „Am atâtea aripi / Că aş putea oferi/ Oricui ar vrea să zboare, / Dar… nu apare nimeni. / Mai aştept o zi şi / Dacă nu vii nici TU/ Mă prefac în lebădă / Să cânt Pentru mine cea / Devenită pasăre-stea, / Care… cu atâtea aripi / N-a mai putut zbura. Or, nici chiar propriile izbânzi nu mai bucură şi nu trezeşte entuziasmul scontat când unor „păsări” le sunt tăiate aripile în mereu tulburătoarea „singurătate care este mama neliniştilor” ( „Începe să plouă dens – / Picăturile / Mă conduc / Spre umbrela unui copac / – Îl îmbrăţişez / Şi cred / Că acesta eşti tu” (Cântec pentru tine) sau „Plouă, plouă / doar amintirea rămâne / de ieri până azi / pentru mâine/ ţesută din fi re de viaţă / crâmpeie senine-n postfaţă / şi roze-n buchet dimineaţa. / Top of Form (Lacrimi pe asfalt)), eul caută remedii întru tratarea anxietăţii cu Lumină: “A v i z: / Caut o umbră / Pentru umbra mea” (Reciprocitate). „Scrisă cu pene de aripioare ale îngerilor”, speranţa eului liric devine o „logodnă cu aşteptarea”, un legământ al credinţei cu marea iubire („Răspuns unor sensuri divine, Doamne, am mers ne-necetat către Tine... (Cu dor de Mănăstirea Vărzăreşti,)), care până la urmă Lumină se reflectă: „Eu merg pe malul unui ieri /Să mă desprind din primăveri / Ce-au fost atât de-nsingurate / Cu dor de tine toate... / Cu toamne-n suflet, ierni şi veri / Refugiate-n aşteptări, / Rar veselă, mai mult preatristă: / Nu dispera, sunt optimistă!” (Categorică).“Atunci, când plângem fericiţi / De surâsul sufletului din noi”, trăim sublimul propriei cuminţenii ce coboară din icoana ce ne priveşte întru sfinţenia sufletului care devine un surâs al destinului de om al lui Dumnezeu în poemul „Meditaţie”: „ Ador liniştea zugrăvit / În chipul icoanelor / Ce ne îndeamnă la pace / Şi ne spun să fim înţelepţi...
   Buchet de nostalgii, tristeţe, nelinişti în ploaie de dor pe de o parte (“Ploaie / Verde şi senină / Un adevăr, / O soartă, / O lumină… / Mă-ntreb în clipa, / Când cerul se desface: /De ce această ploaie / Cuiva nu-i place?” (Ploaia dorului)) sau de optimism, bucurie şi iubire pe de altă parte, poezia Zinei Izbaş este un zbor continuu („Sunt o pasăre / care nu se opreşte din zbor / ţinta mea e / cât mai sus / să atingă cu aripile soarele”), revenirea acasă – trăirea în numele frumosului – fiind o esenţializare a umanului ce se revarsă („Încerc să vă găsesc / fără a vă căuta, / oameni frumoşi / care sunteţi / mesagerii lui Dumnezeu / pe planeta de azur / a Raiului pierdut / prin necredinţa şi răutatea / celor care au exilat mai ieri / sfinţii prin Siberii de calvar/ şi de gheaţă... (Către voi)) într-o „Distonie” în care „pică lacrima, şi cant” şi „...sar cuvintele din sensuri, / şi primăvară e în stresuri”, cu o staţie terminus – „havuzul cu-amintiri de dor” ce îşi anunţă legitimitatea supravieţuiri prin „Astral”, o ţară a sufletului ei în care încape cu toată lumea bună, dat fiind că „sunt copil încă, / nu se permite să mi se fure / jucăria preferată / pe care / mi-a dăruit-o Cerul”...

Lidia GROSU

17 februarie 2015

Un omagiu poetului Petru Cărare

    Copiii de la Grădiniţa 160, gr. 2, educatoare Angela Bălan, au întâmpinat cu bucurie vestea că la Biblioteca “Liviu Rebreanu” vor cunoaşte mai multe detalii despre viaţa şi activitatea literară a poetului lor îndrăgit Petru Cărare, care îşi celebrează cea de-a 80-a aniversare. Moderatoarea activităţii a încercat să-i captiveze cu lucruri interesante, relatând pe scurt date biografice ale autorului, axându-se de fapt mai mult pe poezie. 

    A fost prezentată cartea Am sădit şi eu un pom, bibliotecara explicându-le copiilor despre semnificaţia acestei sintagme care include trăirea vieţii din plin şi lăsarea a nişte urme pe pământ de către fiecare dintre noi. Luând parte la discuţii, copii au povestit că şi ei au sădit arbori împreună cu părinţii lor. Noţiunile pom-roadă-copac-carte au fost dezvăluite ca tot unitar al vieţii omului. La capitolul poezie, copiii au venit cu temele pregătite, declanşându-se într-un recital. Şi-au dat concursul Alexandrina Pilipeţki, recitând poezia „Dimineaţa”; David Larii, recitând ”La revedere, păsări călătoare!” şi Isadora Roman, recitând „Bună dimineaţa!”

16 februarie 2015

OSTAŞII OMENIŢI DE POEZIA LUI GRIGORE VIERU

   Ei, carabinierii Unităţii 1006 din comuna Ciorescu au venit la Biblioteca "Liviu Rebreanu" cu tema pregătită pentru acasă, pentru că îl iubesc pe Grigore Vieru. De fapt, întâlnirea din 15 februarie, cu genericul Ce tare, Doamne-am fost minţit!, dedicată celei de-a 80-a aniversări din ziua naşterii poetului, a fost un dialog, având ca temă lumina, demnitatea, iubirea de neam, limbă română, Ţară - toate fiind parte a valorilor în care se înscrie marele Crigore Vieru cu tot patrimoniul literar pe care ni l-a lăsat drept moştenire şi care, în viziunea moderatoarei Lidia Grosu, poetă, "în marea lui modestie păşind neauzit, dar cu urmele îmbrăzdate pe frontispiciul secolelor, a bucurat şi va bucura continuu noile generaţii de copii mici şi mari".
"Poetul mi-a împodobit copilăria cu alesele calităţi morale pe care mi le-a cultivat prin "Albinuţa", susţine caporalul Nicolae Strungaru, care este şi pictorul unităţii, dezvăluindu-şi dragostea pentru poezie prin intermediul culorilor, şi acum, când studiază la şcoala vieţii, îi păstrează dulci şi calde amintiri ce îi susţin traiectoria zborului în ascensiune când este vorba de creaţie. Locotenentul major Nicolae Bajora a subliniat că nimic din ce ne aparţine, nu trebuie să ne fie străin, demnitatea fiind valoare fără de care omul nu se poate lipsi. "Să ne omenim continuu prin poezia frumoasă, inclusiv cea a poetului Grigore Vieru", a fost lansată ideea de către moderatoare. Ostaşii au citit din versurile preferate semnate de autorul al cărui nume va dăinui mereu. În recitalul lor au răsunat : "Cămăşile" (în lectura caporalului Blănaru Ion, însoţită de gânduri expresive despre mândria naţională), "În limba ta" (în lectura ostaşului Dumitru Pascal), "Doina" (în lectura ostaşului Alexandru Ţapeş), "Legământ" (în lectura ostaşului Alexandru Sacacol). De atenţia şi admiraţia carabinierilor s-a bucurat recitalul susţinut de actorul Sandu Aristin Cupcea, (poemele: "Sunt", "Uşoară, maică, uşoară", "Pasărea", "Rugă" etc., etc,  îndemnându-i în cele din urmă pe ostaşi să ţină seama de origine şi să valorifice în permanenţă ceea ce ne-au lăsat străbunii.
    De aplauze furtunoase s-a bucurat tânăra poetă Doina Strulea, liceană la Liceul Teoretic din Criuleni, care a frapat prin maturitatea gândului, dar şi prin palpitaţia sufletului ei adunat în versurile din cartea recent editată, cu titlu foarte semnificativ: "Vioara din mansardă". Ea a subliniat despre farmecul ce se revarsă din poemele lui Grigore Vieru, despre cuvântul care a fost mereu arma poetului şi care ne apără limba şi ne păstrează neamul. A lecturat mai multe poezii din creaţia sa, una fiind dedicată în mod special poetului Grigore Vieru. În cadrul dialogului, Lidia Grosu a intervenit de mai multe ori, subliniind ipostaza şi de filosof a poetului, gânduri ce ni le-a lăsat drept moştenire în "Taina care mă apără", dar şi aprecierile de rang din partea publicului iubitor de poezie viereană, care nu a rămas indiferent de dispariţia fizică a colegului de breaslă, reflectând acest sentiment de ataşament prin madrigal, poezie sau meditaţie (este vorba de David Boia, Costel Zăgan, Dumitru Răpanu, Victor Becheanu etc...).

 Mulţumindu-le militarilor pentru prezenţă, Lidia Grosu a dăruit bibliotecii de la Unitatea 1001 câteva din cărţile editate şi a menţionat despre sufletul larg, calităţile morale prin care se disting carabinierii de la această Unitate, exprimând bucuria că naţiunea trăieşte şi este păstrată de asemenea oameni, îmbiindu-i pe ostaşi să devină prietenii constanţi ai bibliotecii, dar şi ai culturii prin cuvânt. 

15 februarie 2015

CETATEA DE SCAUN A MANAGERULUI ŞI A CERCETĂTORULUI MARIANA HARJEVSCHI

Aripile ei sunt modelate din cărţi. Circumvoluţiunile creierului ei sunt cărţi. Nu încercaţi să-i reorientaţi zborul pentru că, aşa sau altfel, Cetatea  ei de scaun dinspre care îşi întinde aripile pline de focul iubirii spiritualităţii, adunând roadele acesteia, rămâne acest locaş sfânt – Biblioteca –  şi tot spre ea traiectoria zborului ei se face ghirlandă din mereu aceeaşi Lumină-color, ce nu cunoaşte obstacole – Cartea – predestinată pentru toată lumea bună care doreşte să fie şi mai bună, şi mai frumoasă în mişcarea-i pe circumferinţă cu schimbul de energii mereu pozitive. Aceasta este viaţa ei – a managerului Mariana Harjevschi, director general al Bibliotecii Municipale “B.P. HASDEU”, proaspătul doctor în ştiinţele comunicării, ce susţine viziunile mai vechi/mai noi în acest domeniu de cercetare, dar toate menite întru a o identifica cu orice idee ce poate deveni cuvânt, şi deci materializare, când este vorba de susţinerea lecturii şi a lectorului, adică a cititorului în masă, contribuind astfel la culturalizarea care de fapt presupune o gândire profundă, aşadar  şi o societate continuu luminată şi bogată. Tratatele ei de cercetător sunt într-o legătură direct proporţională cu exigenţele timpului. Or, una din ele ar fi grija pentru satisfacerea cerinţelor utilizatorului, inclusiv al  vizitatorului bibliotecilor electronice. Concludent în acest sens este citatul următor din articolul “Cărţile electronice – concept şi dileme”: “Este necesar a constitui o relaţie de încredere şi de durată, care a existat de secole între editor şi biblioteci. Un dialog constructiv este esenţial între biblioteci şi editurile din R.M. în vederea elaborării unei strategii în domeniul culturii care ar avea în vizor şi industria cărţii. Acest document ar asigura în egală măsură  disponibilitatea cărţilor tipărite şi a celor electronice în biblioteci(“Bibliopolis”. Nr. 52, 2014, 17 p.”)”
De aceste şi multe alte idei se pot bucura colegii, dar și studenţii în cadrul studiilor prin masterat care şi-au ales drumul cărţii, adică a ştiinţelor comunicării, ca domeniu profesional de activitate. Aşadar, în preajma unei aniversări, doctorul Mariana Harjevschi se simte perfect, aplicând metode netradiţionale în tratarea tuturor maladiilor, inclusiv incurabile, ale unei societăţi cu ajutorul... cărţii. Vă aşteaptă pe toţi cu uşa larg deschisă spre înaltul zbor – spre  Lumina Lui Dumnezeu – Cuvântul. La mulţi ani, distinsă colegă!

Colectivul  Bibliotecii “Liviu Rebreanu”

14 februarie 2015

Dragi cititori!

Duminică, 15 februare 2015, la orele 11:00, în incinta Bibliotecii “Liviu Rebreanu” va fi organizată o manifestare literar-artistică dedicată regretatului poet Grigore Vieru la cea de-a 80 aniversare din ziua naşterii, cu genericul “Ce tare, Doamne-am fost minţit!”




    Invitaţi:
 Alexandru Plăcintă, scriitor, pictor;
 Diana Ciugureanu-Zlatan, jurnalistă, cantautoare, poetă;
 Doina Strulea, poetă, liceană;
 Sandu Aristin Cupcea, actor;
 Moderatoare Lidia Grosu, poetă, critic literar.
 Unitatea Militară 1006, Ciorescu.
Vă așteptăm cu drag!

9 februarie 2015

MEDITAŢII CU ŞI DESPRE GRIGORE VIERU


Memoria mea este îmbrăţişată (şi mai insistă să fie atunci, la 1989!) oxigenul libertăţii pe care îl transmiteau versurile lui Grigore Vieru cu titlul semnificativ „Reaprindeţi candela”, pe muzica şi în interpretarea irepetabilului duet Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Piaţa Marii Adunări Naţionale fremătând  de bucuria înălţării spre Dumnezeu şi fiind un tot unitar cu spiritul şi duhul de Ţară ai celor  trei martiri, ca trei degete împreunate întru rugă şi smerenie, dar  sfidând înrobirea: Reaprindeţi candela-n căscioară / Lângă busuiocul cel mereu - / Degerat la mâini si la picioare / Se întoarce acasă Dumnezeu. / Doamne, Cel din slăvile creştine / Ce păcate oare-ai săvârşit / Că te-au dus acolo şi pe Tine / În Siberii fără de sfârşit? / Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă, / Chiar şi pe cei care te-au dus în Siberii de gheaţă... / Frigul ninge şi pustiul plouă, / Degerată-mi este inima. / Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă / Fără sfatul şi lumina Ta. / Doamne, intră şi-n a mea chilie / Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi / Să ne încălzim cu bucurie / Unul lângă altul ca doi fraţi.
TAINA CARE MĂ APĂRĂ, ultima carte a scriitorului în viaţă, de fapt ne apără de uitare, însoţindu-ne la drum lung, deloc uşor, cu “Cântecul mamei”, compozitor Alexei Stârcea, o capodoperă cutremurătoare despre destinul omului şi sensul asigurării continuităţii prin bunătate şi bună înţelegere, prin sfinţenie roditoare de infinit – calităţi, trăsături de caracter, atitudini ce l-au caracterizat pe poetul Grigore Vieru şi pe care le subliniază cu trăirea-i de intensitate în poem: Nu-mi lua cercei si salbe, / Că de-amu am plete albe. / Nu-mi lua năfrămi străine, / Că de-amu eu nu văd bine. / Rochie nu-mi lua de lână, / Că de-amu eu sunt bătrână. / Încălţări nu-mi mai alege, / Că de-amu eu nu pot merge. / Ia-i mai bine norei, lasă, / Că ea-i tânara, frumoasa, / Iar eu, fiule,-s bătrână, / Cine m-o vedea-n ţărână?
S-ar fi bucurat şi ne-ar fi făcut şi nouă onoare dacă ar fi fost  printre finalistii Premiului Nobel, dar pe motivul unuia dintre „cei  3p care ne caracterizează neamul: pâra, pizma şi ploconirea”, menţionaţi de scriitor, nu a fost să fie. Ni-i mare rânza! Şi de granit!
Atâtea amintiri frumoase ne leagă de el pe fiecare dintre noi! Am trecut şcoala lui superioară  de „Albinuţa” şi am păstrat  în noi superioritatea maternei şi a cuvântului literar, numit, pe atunci, moldovenesc, dar care avea un răsunet mai românesc decât şi-ar imagina astăzi unii că l-ar transmite. De fapt, Grigore Vieru ne-a ţinut concomitent ore de limba română şi de dragoste de Ţară, imaginea Ţării identificându-se cu mama, şi viceversa, în poemul “Mamă, tu eşti?”: Tu eşti patria mea! / Creştetul tău ? / Vârful muntelui / Acoperit cu nea. / Ochii tăi ? / Mări albastre. / Palmele tale ? / Arăturile noastre / Respiraţia ta ? / Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş. / Inelul / Din degetul tău ? / Cătare / Prin care ochesc / În vrăjmaş. / Basmaua ? / Steag, / Zvâcnind / Ca inima? / Mamă, / Tu eşti Patria mea!
        Amintirile sunt dureroase. Amintirilşe sunt triste. Amintirile sunt bucurii. Toate  fiind parte a dorului de Grigore Vieru, Omul cu trup şi suflet  plămădit din CUVÂNT. A fost o armă acest CUVÂNT... Niciodată risipă... Şi a rămas POETUL – TAINĂ – titlu conferit prin această dedicaţie de ultimă oră a subsemnatei la ce-a de-a 80-a aniversare a poetului, după cum urmează:

POETUL –TAINĂ
               Lui Grigore Vieru
Frate de dor românesc şi chemare
Eternă –  spre-ale neamului valori,
Tu ne-ai pictat pe inimă o Ţară
Cu o vibraţie –  mereu în trei culori.
 Eu le culeg cu simţul şi privirea
Originilor ce nu îmbătrânesc
Şi-n toate “TAINA...”, plină de iubire,
Rămâne-un paşaport  de omenesc.
E “TAINA...” care-ai scris-o cu tăcerea
Durutelor nemărginiri de stea
Să apere  de slavele  imperii
Tot românescul din gândirea ta...
 Ai străbătut cu har minţi glaciale
Şi-n visul libertăţii te-ai sculptat...
Poem rămâi pe frunte de izvoare
Ce ne menţine chipul luminat...
Merită mult mai mult, dar în modestia sa s-ar fi bucurat ca un copil de buchetul de tropi pe care i l-am adunat astăzi, versuri pe care, scrise de subsemnata în ani diferiţi, le-ar fi, poate, acceptat ca anexă la zicerea sa peste timpuri: „Sunt iarbă... Mai simplu nu pot fi...”
POETUL
de Lidia Grosu, în cartea „Simfonia verbului color”, p. 60:
L-am văzut pe poet… / Mugure-n floare / Ca steaua de veghe  / În zori la hotare. / L-am văzut pe poet… / Doruri de ploi / Cu stropi de agheasmă / Peste poduri de flori. / L-am văzut pe poet… / Avalanşă de nori –/ Un corset pentru corbii croncănitori / L-am văzut pe poet… / Marea ochilor, tristă, / Alina veşnicia  / De pe o prispă. / L-am văzut pe poet… / E Taina care mă apără / Cu-a doinelor vatră  / Într-o veşnică flacără.
sau
CUVÂNTĂTORUL PRUT
de Lidia Grosu, în cartea Simfonia verbului color”,p.61:
Aşa este, frate:
Râul cel mic când se varsă în cel mare,
îşi pierde numele…
(Gr.Vieru)
Cu prospeţimi profunde de poet,/În arderi lirice, topeşte gerul. / Lanţ de compuşi străbat un monument / De litere, cu chipul lui Vieru. / Şi-atât de larg e spaţiul în cuvânt, / Şi-atât de trist e adevărul care, / Cu veşnicia astăzi, logodit, / A înfrăţit un mare râu cu marea. / Şi numele-i rămas-a suveran… / Prin valurile reci duios răzbate / O doină. Şi-n destinul unui neam
Cât şapte vieţi o viaţă-i zbuciumată… / O mare tace când un râu vorbeşte, / Şi spaţiul lui, în slovele de aur, / De mii de ori în faţa-i se lărgeşte… / Şi ea-i păstrează locul cu-ai săi lauri.
sau
SIMFONIA VERBULUI ÎN GALBEN
( de Lidia Grosu, în cartea „Simfonia verbului color”,p.40)
Pizma, pâra, ploconirea sunt 3-P
care ne caracterizează neamul
(Grigore Vieru)
Nu voi s-aud că vă certaţi. / Nu voi să ştiu că-n „paie ude” / Aprindeţi focul şi,întărâtaţi, / vă întrebaţi:„Oare de unde se iscă răul între fraţi?” / Răspunsu-i simplu: surzi rămânem / La vocea eu-lui din noi. / Spre paradis cu gândul tindem, / Şi prin aversiuni surprindem, / Tot scufundându-ne-n noroi. / Cu pâra, pizma ploconirea / Ne-am înfrăţit şi am cedat / Iubirile de farmec pline / Din hora visului unirii / A unui neam înstrăinat / Pe când frumosul, mai real / Decât orice urât din lume, / E-n melodia ce răsună / În noi – ca neam, ca naţiune / Din bucium glorios străbun.
sau
POETE CINE-ASPUS CĂ AI MURIT?
(de Lidia Grosu, în cartea „Simfonia verbului color”,p.26)
Poete, cine-a spus că ai murit?/ Prin cântec de durere înălţat / Pe-a Domnului coroană de-mpărat
Tu eşti o Stea-n albastrul infinit. / Tu n-ai murit. Lumânarea noastră eşti / Nestinsă, românească peste glia / Încremenită peste veşnicia / Cu paradisul culmilor cereşti, / Ce te-a răpit acerb, o, Doamne sfinte! / Săraci, în lumea noastră de deşert, / Am moştenit Grădina ta cuminte, / Cu spiritul ei larg de înţelept, / Prin care înfloreşte râsul mamei / Şi înfrunzesc iubirile de neam, / De limbă, de istorie şi  Ţară – / Văpaie care-l arde pe duşman.
Poete, cine-a spus că ai murit? / Prin cântec de durere înălţat, / Pe-a Domnului coroană de-mpărat / Tu eşti o Stea-n albastrul infinit. (19.01.2009).

            Lidia GROSU

6 februarie 2015

Poveşti pentru cei mici

Prezenţa bibliotecarei Ana Creţu  la Grădiniţa nr. 159 fusese anticipat anunţată şi copiii o aşteptau cu nerăbdare să le susţină odihna în pătucurile lor şi intrarea îndrăzneaţă în visul cu ochii deschişi întru asigurarea unei odihne de după prânz “ca la mama acasă” sau poate chiar ceva mai reuşit. În acest scop, am ales o poveste mai puţin lecturată – Ce nu poate fi pe lume de Andronikov, A. – despre un bogat care îl pune la diferite încercări pe un sărac, mobilizându-l să găsească răspuns la întrebarea “Ce nu poate fi pe lume”. Încercările acestuia de a depăşi situaţia erau întâmpinate de batjocora celui  cu pâinea şi cuţitul în mână, adică a celui înstărit, dar în cele din urmă, bogătaşul, care respingea şi nu dorea să-şi recunoască înfrângerea, este nevoit să cedeze drept răsplată baniţa cu galbeni promisă.
“Nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia”, afirmă înţelepciunea populară sau şi în mediul celor săraci poţi descoperi talente, iar în cazul omului lipsit de surse materiale bogăţia cea mai de preţ este mintea ageră.  Povestea ne învaţă să nu ne pierdem cu firea  şi să ne dezvoltăm capacitatea de a gândi. A fi bogat material  este  bine, dar a fi priceput este excepţional. Un bogat prost se poate ruina, pe când un sărac priceput  îi poate îmbogăţi şi pe alţii – aceasta ar fi fabula acestei poveşti care a răsunat în dormitorul copiilor de la grădiniţa nr.159.

4 februarie 2015

Scriitorul Petru Cărare: lumea privită cu ochi de copil


 "Ochii mei ca două stele" ne cultivă bunătate, duioşie, dragoste de muncă prin noi şi noi descoperiri ale enigmei care se numeşte viaţă.
   Aceste poezioare  sunt nişte formule de salut cu bună-cuviinţa prin prisma copilăriei prin care se deschid larg braţele mamei, a tatălui, a bunicilor pentru frăţiorii ce simt în ele toată lumea frumoasă.
   Aici copiii vor întîlni diverse personaje, de la unii învăţând codul bunelor maniere (Am sădit şi eu un pom, Cei şapte ani de-acasă), iar pentru alţii  având rezerve pentru comportamentul neadecvat unui copil cuminte (Egoistul, Am avut o prietenă bună, Perna somnoroasă, Nae şi năravul lui, Grăuraşul etc., etc.),  dar şi pastile pentru lăudăroşi, mincinoşi, mofturoşi şi distraţi, aici înscriindu-se poeziile: Meşterilă, Mofturosul, Zăpăcilă şi altele.