18 august 2014

Băieţelul din Coliba Albastră de Spiridon Vangheli

Cartea BĂIEŢELUL DIN COLIBA ALBASTRĂ de scriitorul Spiridon Vangheli este nouă apariţie editorială ce conţine 5 compartimente cu titlurile: Băieţelul din coliba albastră, În ţara lui moş Crăciun, Al cui e soarele?, Candela lui Ştefan cel Mare, În ospeţie la Făt-Frumos.
Băieţelul din coliba albastră este o părticică din planeta albastră pe care, pe an ce trece, o explorează, o cunoaşte, o admiră, o protejează pentru a o păstra pentru toţi copiii viitorului. E lumea de care ne pătrundem şi din care face parte tata şi mama, sora şi fratele, soarele şi drumul, livada, tractorul, râul, noaptea, pădurea, grâul, vântul...Cu alte cuvinte, autorul confirmă faptul că noi suntem parte a  fenomenelor, lucrurilor, fiinţelor  despre care trebuie să cunoaştem  şi să le păstrăm în lumina frumosului.
Parte a Colibii Albastre sunt şi sărbătorile de Crăciun. În aceste zile, din ţara lor nordică înaintează moş crăciunii care vin să-şi împartă darurile tuturor acelor care îi aşteaptă cu cântece şi poezii. Aşa crede Guguţa lui Spiridon Vangheli, aşa cred toţi copiii şi nu  este cazul să le spulberăm visele copilăriei. Pentru că Moş Crăciun există şi el cere o pregătire mai specială a tuturor...
Coliba albastră îl găzduieşte şi pe soare. "Al cui e soarele?" "Al meu", zice  puiul de graur. Dar este oare aşa cum gândeşte el? În căutarea unui răspuns,  puiul de graur va efectua o călătorie pentru a se convinge în cele din urmă că soarele este al tuturor celor care locuiesc în "coliba albastră", inclusiv: rândunica, râul, copiii, fluturii, livada de caişi, grâul, harbuzăria -tot şi toate au nevoie de razele soarelui cel bun...
"Candela lui Ştefan cel Mare" este un elogiu istoriei neamului, dar şi cultivarea calităţilor sufleteşti, trezirea la copii a sentimentelor înălţătoare de patriotism, de iubire de neam, Ţară şi limba maternă...
 "În ospeţie la Făt -Frumos"  este vizita unui vis frumos de către fiecare copil care îşi crează o lume prin el, de care nu se poate despărţi viaţa întreagă. Pentru că fiecare personaj pozitiv întîlnit este unul frumos ce nu se doreşte învins şi predominat de rău. Aşadar, el devine model şi devine lumea ta în care te simţi bine şi doreşti să o păstrezi şi pentru alţii.

                                                                                                                      

14 august 2014

Trolleybook: relevanța lecturilor de vară

 Proiectul  Trolleybook, anunțat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” încurajează la lecturi și susținere a valorilor, propunând “îmbinarea utilului cu frumosul”  şi organizarea eficientă a timpului liber.
Un timp fără timp a propus Biblioteca "L. Rebreanu" în data de 3 august în cadrul Trolleybook-lui organizat. Duminica a devenit cu atât mai interesantă şi plină de surprize, cu cât vizitatorii acestui Trolleybook  s-au arătat a fi demni  de valorificarea informației oferită de către bibliotecari, fiecare dintre cei interesați primind răspuns la toate întrebările adresate.
   Pe parcursul zilei, prietenii cărții au avut parte de clipe minunate, oferindu-li-se posibilitatea să citească şi să răsfoiască orice carte solicitată. Copiii s-au arătat a fi binevoitori față de natura înconjurătoare, redând cu ajutorul culorilor emoțiile lor şi prin picturile interesante, dar şi prin participarea  la diverse  activități. Astfel, pentru lectură  a fost propusă povestea cu tîlc Tatăl şi cei zece feciori de Alexandru Mitru.
Subiectul a provocat discuții aprinse între copii. „Relația părinți-copii trebuie să fie una bazată pe marea iubire. A iubi părinții înseamnă a te sacrifica pentru ei”, au susţinut ei. Copiii au subliniat îndeosebi despre comportamentul neadecvat al protagoniştilor în atitudinea față de părintele lor, aceştia meritând condamnarea şi sancţionarea prin detestare, micii cititori propunînd alte căi de soluționare în relația copil-părinte, demne de Decalog.
La concursul  Cea mai frumoasă poezie participanţii şi-au demonstrat talentul de recitatori, cei mai buni bucurându-se de premii, dulciuri, iar concursul de erudiţie Spune, dacă ştii a fost pentru toți surpriza surprizelor, participanţilor oferindu-li-se deplina libertate de a se pronunţa şi a învinge prin răspunsuri ingenioase şi rapide. Au fost citite ghicitori interesante, care necesita gîndire profundă şi un răspuns prompt, cei mi activi bucurîndu-se de micile atenţii ce le-au provocat bucurii mari.

12 august 2014

“Nopţile albe” ale poetului Mihai Doloton – între macabru şi edenic

  
Mihai Doloton are 25 de ani. Este absolvent al Universităţii din Tiraspol cu sediul la Chişinău şi deţine diploma de licenţiat în geografie. Studiază muzica. Activează în funcţie de bibliotecar al Bibliotecii Publice din Călăraşi. Este Laureat al Premiului pentru creaţie proprie în cadrul Festivalului de Poezie şi Cântec “Dumitru Matcovschi”, ediţia 2013. Şi-a lansat recent cartea “Nopţile albe” în cadrul Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu”, moderatoare dna Lidia Kulikovski. “Deşi notele pesimiste, influenţate de George Bacovia, poetul iubit al protagonistului, se menţin, tânărul Mihai Doloton este o fire optimistă, ce se inspiră dintr-o realitate tristă a unei societăţi, dar pe care o vede, în cele din urmă, scăldată în Lumina Celui de Sus”, a fost părerea unanimă a vorbitorilor.
   Titlul cărţii autorului Mihai Doloton Nopţile albe, care se anunţă o dedicaţie poetului George Bacovia, este o metaforă – sunt visele nedormite ale omului de creaţie, devenite semne ce se doresc materializare, transmise de lampa gândurilor şi ocrotite de Cel de Sus, dar şi păscute de celălalt – Lucifer – a cărui forţă şi-o încearcă totuşi până la cântatul cocoşilor în albia rostirii metalice, uneori sinistră (“Iubito, eşti rece ca o morgă”... sau “de la tine miroase a mort”). Învingător între timp, iese albul din aceste nopţi în care ochiul conştiinţei – “paznic emoţional al convingerilor” (V.Suhomlinski) – , rămâne unul treaz la cele ce se întâmplă, conştient de faptul că dacă nu lucrezi pentru a-ţi face un nume, (iar Dumnezeu ţi-a oferit această şansă) filele scrise, niciodată vii, nu se vor menţine decât pagini de praf fără contururi ale istoriei vii a unei literaturii (“Ce tragic mor poeţii morţi / Şi îngropaţi în poezie, / De dânşii nimeni nu mai ştie, / Prin moarte-i greu ca să înoţi...”( Alteraţie)), dar şi unul curat până la urmă. Aşadar, o trăire, pozitivă sau negativă, are o reflecţie la fel pozitivă sau negativă, şi acest lucru depinde de gradul de lumină cu care se operează pentru a se ajunge la Lumina orbitoare (Nu am spus că vreau să mă judec cu soarele, / Dar ar fi bine să-şi caute un avocat, / M-am săturat ziua să văd umbrele / Care-s ideale în păcat (Judecata)), dar niciodată suficientă întru a te mobiliza să exclami: “Ajunge!”. Adresându-se Luminii, eul se pătrunde de ea şi savurează cu paşi mărunţi din acest elixir al vieţii (“Lumină de beton, / Ce baţi cu privirea / În noaptea fără armonie, / Să vii încet, cu pas monoton, / Pentru că viaţa nu-i o comedie...”), dovadă că ceea ce obţii cu mari dificultăţi îţi aparţine în definitiv, ipostază în care nu ai putea întotdeauna să placi tuturor (“Sunt chinul sângerat al strămoşilor / Ce nu are în orice poartă intrare...”(Eu))
   “Aproape de oameni, / dar departe de omenie”, eul se mută în peisajul cu “Zi de mort”, care este de fapt societatea oamenilor vii , dar fără viaţă, în acelaşi timp evitând contactul direct cu răutatea în care, “deşi optimismul în oameni e copt” şi “pesimismul umblă în straie de ebrietate”, lumea păcatului mocneşte şi nu-i face fericiţi nici char pe acei care se consideră “aureolaţi” de noroc, noţiune relativă când este vorba de o societate bolnavă (“Şi chiar dacă oamenii gustă plăcere / Şi dulce li-e viaţa precum un tort, / Şi nu există pentru ei durere, / Oricum afară e zi de mort”(“Zi de mort”)), eul schimbând aparenţa oribilă cu transparenţa “minutelor de anestezie” ce devin clipe neuitate ale copilăriei (“De mult, de mult nu mai trăiesc / Minute de anestezie, / În ele poate se găsesc / Momente din copilărie...(Minute de anestezie)) şi care resping somaţia unei nopţi “originare din satul “Cadavru” în favoarea unui “frumos pe care doar memoria îl vede”, deşi “au rămas într-o lume statică” .
   Atmosferă dezolantă, impas, labirint, dorinţa de a nu devia de la cele ce te menţin om diferit de toţi ceilalţi (“Ce rece vine / Din voi , / Şuvoi, / Grăbit spre mine. / Şi cât de mult / Doresc / S-opresc / Creşteri străine.” (Creşteri străine)), dar şi teama de a sparge rutina (Vai, câtă „amendă” omul îndură, / Că şi eu mă ascund şi mă tem… / Să implementăm o nouă ordine – / Unde domină în toate respectul, / Să nu mai fie în suflet dezordine / Iar curăţenia să fie subiectul (Dezordine)), de a se exalta de propriile iniţiative, eul este conştient că ar putea să se aleagă cu doar clarviziunea şi sentinţa goală în faţa marelui destin rostită sieşi (“Pe pat de lemn cu picioare de ceară / Stă pe o pernă de cenuşă / O nouă zi ce o să moară / Ca o pană strânsă cu uşa” (Un gând)), stăpânit, în acelaşi timp, de convingerea că “infernul şi paradisul se află în propriul tău suflet” (P.S.Maréchal) şi asumându-şi responsabilitatea pentru acordarea priorităţiii uneia dintre aceste două dimensiuni în funcţie de spaţiul pe care îl ocupă fiecare: „Doamne, glasul sufletului meu, / Neputincios şi înjunghiat, / Urlă sfidător către celule curate / Ale gândului Tău aşa cum / Mizeriilor zoilor dezgustătoare / Se târăsc pe jos şi cerşesc / Curăţenie pentru vindecare. / Auzi-mă şi mă iartă pe mine păcătosul” (Monolog)).
   Mă întrebam dacă are dreptul orice gând nebun , în sensul bun al acestui cuvânt, să devină poezie (Tribune pline de isterii / O aşteptare …fără confort / Şi încă multă nebunie – / Toate se duc în exces de mort. / Umfl ătură şi agitaţie / Zile nerezistente la difi cultăţi, / Faliment şi alteraţie, / Exces solid de răutăţi. / Lume vie în acţiune moartă, / Furnizori de brutalitate, / Orice se cumpără, e-o masă furată, / Exces de neîncredere şi rivalitate (Exces…)) şi/sau dacă îm calitatea mea de cititor sunt în drept să învinuiesc eul, ca martor ocular al transformării vieţii într-un monstru ori să numesc gând nebun o asemenea răsturnare a cadrului ce atestă poezia: “De ce ar crede cineva / Că sunt nebun cu gândul?/ Voi să nu credeţi, păcat veţi aduna Eu sunt mai sărac decât bogăţia din
ămândul...”. E vorba de o oscilare între nebunia de a trăi şi a te pomeni că tu însuţi devii un denunţ al capacităţii de a rezista (Mircea Eliade afirma: “Trăiţi propria voastră nebunie şi veţi vedea că ea nu mai este nebunie, ci viaţă”)  în nesocotinţa de “a bate pasul pe loc” chiar având raţiune (la Gracian întâlnim: “Nebunul nu este acel care a pierdut raţiunea; nebunul este acel care a pierdut totul în afară de raţiune”) şi preponderenţa uneia din categoriile enunţate de Octavian Paler ( “Ori de câte ori lumea n-are chef să deschidă ochii, îi face “nebuni” pe cei care o deranjează”), care anunţă demisia golului fructificată în imboldul eului de a se regăsi cu însuşiri de visător: ... Va veni o vreme, când Dumnezeu va râde / Ca un copil savurând rugăciunea noastră / Şi nu vom avea împrejurări perfide, / Ci ceruri doar cu pedichiură albastră (Lacrimi)).
   Încerc să-l descopăr pe acest eu singuratic, pe acest nebun frumos ce a încăput într-o sinceritate cu riscul de a nu fi înţeles (“ca un bătrân neajutorat, / Iubito, sunt eu – un sărac”), suferind în izolare până la frica de a încerca să schimbi ceva (“Ţin minte ochii tăi / Ce îi priveam întruna, / Acum nu sunt ai mei / Şi nu răsare luna...”), devenind un sceptic (“Nimic nu am cu lumea asta / Vibraţiile singurătăţii / Mă scaldă-n roua lor obscură / Şi-n goliciunea falsităţii .../ O moarte poate să mă nască ... / Nimic nu am cu lumea asta” (Nimi nu am)) încorsetat de o tristeţe strălucitor-sfâşietoare (“Un lingou de întristare / Astăzi toţi mi-au dăruit”) ce l-a alesca spectatorul-victimă al teatrului absurdului (“O delegaţie şi-a pus ghearele pe mine / În frunte cu mumia numită “Dezolarea”(Întunecime)) jucat “într-un oraş, în care trăieşte desfrânarea”, de către actori perfizi ce-şi cunosc meseria nu numai când este vorba de interpretare a rolului de hoţi de conştiinţă, dar şi axarea pe ideea de demolare a acestei societăţii cu uneltele getabile ale minciunii şi desfrâului patologic (“Banii lor încet se gândesc, / Cu gânduri de unică folosinţă: “Pe cine şi cum să-amăgesc? / Şi să-njunghii o conştiinţă?...”(...De unică folosinţă)), ce îngheaţă sufletele pe care nu le pot converti, dar nici mobiliza (“Aici, în acest congelator,(adică sufletul, n.n.) / Păstrez vorbe penite de imperfecţiuni / Şi tot aici se mai topesc / Toate durităţile sensibilităţii...”(Rece)). El, acest eu încape în sintagma “mai sărac decât bogăţia din
ămândul” (“Sărăcia, zice Dan Puric, la fel ca şi boala, ca şi necazul, poate să fie o punte spre Dumnezeu. Asta înseamnă trăire creştină: ţi s-a dat ca să-ţi aducă aminte ”),în aparenţă incapabil de a se alege cu ceva mai mult decât doar simpla constatare a observatorului (“Şi dacă noaptea nu cântă vreun greier / Înseamnă că nu mai sunt lucruri sfinte...”), dar nu doar adunând “din ceea ce ochii inspiraţiei citesc / reiese versul meu ca un prunc”, dar “şi din ceea ce îi vestejesc / eu totul îngrămădesc, nimic nu arunc” şi care, în cele din urmă, răzbate totuşi spre Lumina de care se ascundea sau nu o accepta, din ciclul “Taina Rugăciunii”, (“Îţi mulţumesc, Doamne, că eşti mic / Şi ai o dragoste atât de mare, / Eu viaţa mea am s-o dedic / Împărăţiei Tale”(12 mai)), pentru că “ doar în locurile sfinte / E-adresa lucrurilor blânde” intuite ca un răsărit, spre care, înaintând, ai putea să te confrunţi cu propriile defecte (“În general îmi este frică / De o lanternă cu lumina neagră, / Ce poate ultimul cuvânt să-l zică / Şi-n chinuri grele să mă tragă” (Fără curaj), dar şi să-ţi descoperi calităţile:“Lumină, Tu, leacul izolat / Vino în suflet / Pentru clipe puţine / Că stau închis şi de toţi uitat” (Adresare către Lumină).
   Or, tonalitatea persiflantă în cazul uciderii din noi a ceea ce este o armă de protecţie în lupta cu sinele (“Şi Dumnezeu s-a spânzurat/ În lumea asta degradată”) nu atât crează discomfort sufletesc şi psihologic, cât invocă starea de agitaţie (“Quo, vadis, domine?”) pentru o reevaluare a spaţiului determinant în evoluţia eului, descoperindu-i nişa prin care se autodivulgă: Eu păgân, timpul păgân şi versurile mele păgâne, / Flămânde dobitoace în noapte nestabilă / Le duc lui Dumnezeu, s-arunce cu ele-n mine, / Să le înghit şi să le simt în gât ca pe o bilă, / Nu trec prin Alpi fără podiş / Fără sprijin alimentar, / Găsesc acolo ascunziş /Unde-ntunericul e rar (N.M.S. (Nu mai ştiu)), contrastele uimind prin excelenţă când este vorba de un “explorator al pasiunii”: ”Explorez ca şi Columb, pasiunea, / Am cu mine alături rugăciunea, / Sunt prietenul unui pământ / Îl pieptăn atent ca pe un sfânt (Explorator))
   O confidenţă de o rară frumuseţe este dialogul cu mama, prin care eul îşi “dă arama pe faţă”, situându-se între parantezele romanticului visător şi dornicului de cuvântul ce i-ar prinde aripi în cazul în care acesta ar fi rostit în limbajul gingăşiei de acea care i-a dat viaţă şi care mereu rămâne cu numele mama: Mamă, vara îngheţ de frig, / Fiindcă nu ninge cu cuvintele tale blânde / Şi mă cos să nu mă străpungă gheaţa. / Mamă, toamna mă usuc ca un mort / Şi vin pe aici / Când plouă / Ca o fantomă nouă. / Mamă iarna mi-e frică de copacii albi, / Pentru ca nu cumva unul din ei / Să-ţi devină sicriu. / Şi numai primăvara mă gândesc grijuliu: / - Cum să te încălzesc şi eu pe tine, / Mamă?!”(Dedicată mamei mele”)).
   Chiar dacă pentru început, la lecturarea acestei cărţi, ţi se creează impresia că ai devenit protagonistul unui thriller din care nu lipsesc motivele sângelui, sicrielor, mormintelor, morţilor, noţiuni frecvente în opera lu Mihai Doloton, ele imprimând o atmosferă apăsătoare, prin acestea se dezvăluie în complexitate haosul ce denotă iresponsabilitatea celor mulţi dintr-o societate în care se pierd valorile (”Hârtiile mucigăite fac baluri / Soarele steril se uită înapoi, / Viermii se bat ca nişte balauri, / Pământul e temniţă din gunoi. / Mutaţiile se redescoperă în procesul / De trecere a benzinei prin rafinărie, / Murdăria îşi exprimă cu duritate interesul, / Pentru carnea ce a mai rămas vie. (Mutaţii)), dându-ţi seama până la urmă că monstrul de care e obsedat eul este în fiecare dintre noi, acei care suntem parte a unei astfel de societăţi bolnave. Şi pe cât ne va ajunge curaj, rezistenţă şi celelalte calităţi şi virtuţi necesare în asemenea situaţii pentru a zice nu! monstrului din noi, pe atât această societate va triumfa în albia divinităţii.                                                                         
Lidia GROSU, poetă, cercetătoare

11 august 2014

Origami: ingeniozitate și ordonare a echilibrului interior

Origami, această artă japoneză a devenit un instrument de educaţie şi terapie şi pentru copiii care sunt alături de bibliotecara Ana Creţu, pasionată de această, plină de mister, lume pe care se baza educaţia la curţile imperiale japoneze. Or, aceste ocupaţii  cu copiii au devenit o tradiţie la biblioteca ”L. Rebreanu”, având intenţia de a le concentra copiilor atenţia, a le menţine ordinea şi  echilibrului interior, autodisciplinându-i şi orientându-i totalmente la rodul imaginaţiei. Broscuţe, pisici, iepurași, dar şi alte  vietăţi meşterite în cadrul Clubului Mîini dibace sunt un exemplu elocvent în acest sens.


                                            







       

3 august 2014

Cum mi-am petrecut vacanţa...

              Biblioteca  a organizat o întîlnire cu cititorii ei fideli mai mici, în cadrul căreia  s-a propus discuţia cărţii  Cum mi-am petrecut vacanţa sau Între munte şi între mare,  scrisă de Vitalie Filip. Pentru început, bibliotecara Ludmila Castraveţ le-a adus la cunoştinţă itinerarul biografic al acestui scriitor prolific, născut la 10 august 1930, care a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1955), lucrând apoi în redacţia ziarului Tânărul leninist şi a revistei Scânteia leninistă (din 1977). În continuare, a editat mai multe cărţi, inclusiv volumele Versuri (1956) şi Mii de tovarăşi (1961). Prima sa carte de proză, Cioc-Prim, a apărut la Chişinău în 1959, urmată de Prietenii se întâlnesc la drum (1963) şi de Capcana (1971), care împreună alcătuiesc apoi Răspântii (1972) - o naraţiune cu caracter autobiografic despre destinul unor fii de ţărani, împovăraţi cu toate necazurile adaptării la lumea modernă. A compus preponderent pentru copii, multe lucrări fiind menţionabile: Iarna în codru (1966), Oraşul din poiană (1969), Spre cosmodrom (1979) etc., dar a scris şi câteva cărţi de o calitate artistică discutabilă: culegerea Darul primăverii (1980), basmul în versuri Căpcăunul din Hârtop etc. Vitalie Filip s-a marcat şi în calitate de traducător din opera  I. Ilf şi E. Petrov, K. Simonov, V. Bianki, D. Grigorovici, M. Prişvin, N. Pagodin, Jack London, Mark Twain etc.
        
Cartea sa  Cum mi-am petrecut vacanţa sau Între munte şi între mare,  scrisă în anul 1967 şi reeditată cu caractere latine  în anul 2012, rămâne actuală pentru toate timpurile, pentru că perioada copilăriei este una aproape asemănătoare cu cea a protagonistului Necu Ţugulea şi a prietenilor lui.
         Copiii au remarcat acest lucru, pentru că mulţi dintre ei s-au revăzut în întâmplările descrise cu tâlc, haz şi sinceritatea unui copil dornic de carte, dar şi de distracţie când este vorba de o vacanţă atât de mare precum cea de vară, ce te cuprinde cu "sentinţe plăcute", pomenindu-te în anturajul buneilor care îţi oferă largul rural cu marea lor grijă şi căldură pentru a te simţi stăpân pe un "hăţiş al căprioarelor", a asculta şi a-ţi îmbogăţi imaginaţia cu  "pătăraniile lui moş Arghir", a te delecta din plinul modului de viaţă a unor vietăţi, ce-ţi aduc bucuria prin Lăcusta şi cîrlanii lui Trică, Un căţel inteligent şi a savura din bucatele alese pregătite de bunica cu multă măiestrie, - toate acestea captivându-te într-atât de mult, încât să te pomeneşti că te-ai detaşat cu totul de cei de acasă, care şi-ar fi dorit un mesaj cât de cât din partea ta pentru a le demonstra atenţia... Cu alte cuvinte, cartea este un traseu al devenirii fiecărui copil, nivelul educaţiei lui fiind în dependenţă de toţi acei pe care îi întîlneşte în calea sa, dar, în primul rînd, de cei 7 ani de acasă, un model pentru fiecare devenind imaginea părinţilor...

1 august 2014

Trolleybook - cartea cu antene

Dragi cititori,  Biblioteca "L. Rebreanu" vă invită pe data de 3 august, să petreceţi o duminică interesantă şi plină de surprize alături de noi în  "Trolleybook-ul", amplasat la intrarea în Parcul de distraţii din "Valea Trandafirilor".

Din program:

Oră de lectură: Tatăl şi cei zece feciori (poveste cu tâlc) de Alexandru Mitru
Prezentare de carte: Invenţii (Enciclopedia pentru toţi copiii)
Atelier de creaţie: Origami pentru copii
Concurs de erudiţie: Spune, dacă ştii !
Jocuri interactive cu surprize

Vă aşteptăm între orele 11:00 - 18:00 pe adresa: str. Trandafirilor nr. 17.

29 iulie 2014

LOLITA de Vladimir Nabokov

   
Lolita este genul de carte care face mare vîlvă în jurul ei datorită subiectului controversat pe care îl abordează. Este vorba despre obsesia unui bărbat de vîrsta mijlocie față de fiica sa vitregă. Personajul principal Humbert Humbert a avut mereu un fetiş legat de fetiţe, de pubere și le numea “nimfete”. Nimfete fiind acele fetiţe de 12-13 ani care încep încet-încet să arate a femei. O astfel de nimfetă era şi Lolita, pe care a cunoscut-o într-un moment de cumpănă al vieţii sale şi şi-a propus să facă orice pentru a ajunge la ea. Lolita, conştientă de farmecele sale, a pornit un joc inocent la prima vedere, care îi va amplifica lui Humbert pofta carnală.
   Avînd nevoia vitală de a fi alături de ea, el ajunge să se căsătoreasca cu mama acesteia. Mama Lolitei moare într-un accident, iar Humbert rămîne a fi unicul care poate avea grijă de Lolita, astfel începînd lunga lor călătorie în jurul Americii. În timpul călătoriei Lo și Humbert devin apropiați, el fiind în culmile fericirii, pe cînd ea devine cu timpul din ce în ce mai incontrolabilă.
   Este o poveste de dragoste vicioasă între un bărbat de 40 de ani şi o fetiță de 12. Însă felul în care Nabokov a construit firul narativ și în care sunt descrise sentimentele personajului principal te face să crezi ca dragostea lui față de Lolita nu este atît greșită sau dezgustătoare.

Şi totuşi, pîna unde poate duce obsesia, veți descoperi citind cartea !

23 iulie 2014

Din lumea poveştilor

  Bibliotecarele sunt mult aşteptate de către copiii de la grădiniţele din Cartierul Poşta Veche. De data aceasta, atenţia picilor de la grădinţia nr. 159, a fost suscitată de audierea poveştii  Crăiasa-broască de scriitorul rus  Alexei Tolstoi, bibliotecara intervenind în timpul lecturii cu anumite întrebări întru a-i axa pe cultivarea anumitor calităţi morale, precum bunătatea, receptivitatea, frumuseţea interioară a omului în general... 
   În continuare, copiii au fost iniţiaţi într-un dialog la tema Legume şi zarzavaturi, Animale domestice din întreaga lume, materialul ilustrativ binevenit fiind  o punte spre cunoaştere având ca scop distingerea formelor, culorilor etc, dar şi educarea atitudinilor deosebite precum grija, atenţia faţă de prietenii mai mici - animalele din preajma omului.

22 iulie 2014

POEZIA - O PERMANENŢĂ A REVIGORĂRII SUFLETULUI...

   Protagoniştii întâlnirii de suflet cu ostaşii-carabinieri de la Unitatea Militară 1001 au fost scriitorul, poetul, editorul, Omul-Patriot  Gheorghe Cutasevici şi tânăra autoare Sabina Cojocaru, profesoară, studenta la cea de-a doua facultate de la USM. Moderatoarea Lidia Grosu, poetă, a făcut o prezentare amplă a creaţiei poetice a scriitorului Gheorghe Cutasevici, menţionând despre distinctele acestei  poezii profund umane ce ţin, în primul rând, de valorile naţionale, inclusiv limbă, istorie, neam şi plămădită pe trăirile de intensitate ale unui suflet ce a avut de suferit în perioada totalitarismului  comunist. Autoarea a remarcat următoarele: "Ele, aceste poeme, respiră în toate dimensiunile vieţii cu prospeţimea dimineţilor unei primăveri a cuvântului cu har („Cuvântul a crescut. / Vezi bine, / A stat din plâns. / Şi râde tot mai rar / Grăbeşte-te să pui / Stăpâne, / Un arc întins / În mâna lui de har / din fluviul / De vorbă ne-ntreruptă  / rămân, să ştii, / Cuvintele ce luptă” (Cuvântul), ce-şi păstrează prestanţa anotimpului dominator peste toate anotimpurile al visurilor copiilor – mari şi mici –ai Basarabiei („Trec anii – greu şi umilinţă / Stau fii – rugă şi credinţă, /Aşteaptă visul lor senin /Un semn divin, /Iar către zări înalţă sfânta glie /Îndemnul lor la dreaptă armonie – / Suntem români şi-aici e România!”) şi transmiţând această senzaţie a permanenţei parfumului reînvierii şi revigorării cititorului de orice vârstă, care crede în bine şi iartă lumea unei realităţi triste în care fierberea este un indicator al încercării de a nu-ţi rata şansa de fructificare a  clipei: „…Şi încet la pieptul lui se lasă, / Izvorăşte din tăceri şi cânt... / E o clipă mare şi frumoasă / Pe această palmă de pământ...”(Clipă)".
Oferindu-i-se cuvântul, Gheorghe Cutasevici a mulţumit pentru  prilejul de a se întîlni cu tinerii militari şi a mai prezentat şi alte cărţi, inclusiv cele de proză : Pisica siameză, Exilul sau crâncena luptă a umbrelor, lucrări ce au un caracter autobiografic. Autorul a citit unele versuri cu caracter satiric din creaţia sa, îndemnându-i pe tineri  să se bucure de deplina libertate de a trăi alte timpuri, când rostirea glotonimului  limba română nu mai prezintă vreun pericol, cu atât mai mult cultivarea şi studierea ei în permanenţă. Actorul Sandu Aristin Cupcea a subliniat despre curajul poetului Gheorghe Cutasevici de a scrie un acrostih cu numele Ţării - România - în chiar perioada regimului dictatorial comunist, dar şi despre faptul că "exilarea psihologică" a acestui autor nu l-a îngenunchiat pe martir, opera lui fiind una aparte pentru toate timpurile, iar în finalul discursului a propus publicului audierea unui poem pe care îl consideră ca parte din repertoriul său.
    Generaţia XXI a fost reprezentată de tînăra Sabina Cojocaru, despre care Lidia Grosu a menţionat : "Această poetă face o poezie de calitate cu perspectivă, prin care  sentimentul uşor melancolic sugerează ieşirea la lumină prin intermediul credinţei şi al rezistenţei, valori  nelipsite şi nestrăine eului, în toate timpurile rămase autentice". Sabina Cojocaru a  lecturat câteva poeme din creaţia sa, menţionând că  în chemarea interioară pledează mereu pentru menţinerea valorilor, foarte importante întru a asigura un viitor generaţiilor următoare.                                                                                                                                        

17 iulie 2014

În Lumea ştiinţei spre cunoaştere...

  De ştiinţă nu sunt preocupaţi doar savanţii. Prin ştiinţă răzbatem spre cunoaşterea celor mai neverosimile informaţii. La grădiniţa nr. 196 a fost organizată o întâlnire cu copiii în cadrul căreia au fost prezentate mai multe lucrări din seria Enciclopedia pentru toţi copiii, inclusiv: Aparate de zbor, Astronomie, Pisici mari şi mici, Minunile lumii, etc. Călătoria în această lume este însoţită de imagini şi jocuri, care în opinia autorilor, testează cunoştinţele fiecăruia, îmbogăţindu-ne cu altele noi. Cărţile de acest gen sunt noi, dar şi primii paşi în formarea unei personalităţi, fapt pe care copiii îl vor înţelege ceva mai târziu, astăzi formându-şi doar deprinderile de a naviga prin istorii întru descoperirea adevărului...deocamdată prin intermediul celor maturi...